Bunica mă mai lăsa şi pe mine uneori să aleg orezul de neghină. Îmi plăcea. Cred totuşi că mă plictiseam repede. Pe vremea aia, dintr-un kilogram de orez, cred că se alegea neghină aproape cât încape într-un pumnişor de copil. Acum nu mai e aşa. Acum tot orezul este gata ales, nu mai avem posibilitatea să ne distrăm cu alesul lui. Şi totuşi…

Oare de ce unii dintre noi ne aducem aminte numai de neghina din orez? În loc să ne aducem aminte de pilaful sau orezul cu lapte, alb ca varul, pufos şi bun la gust care a rezultat după îndepărtarea neghinei din orez? De ce nu acceptăm că neghina face parte din viaţă? Că o alegem şi apoi o aruncăm. Desigur, înţeleg, nu o putem uita pentru că ne-a luat ceva timp din propria noastră viaţă să o alegem, ne-a luat ceva efort. Dar o aruncăm, sau cel puţin ar trebui să o aruncăm, la coşul de gunoi. Ar trebui să rămânem numai cu orezul. Ales de neghină.

Mie-mi place pilaful, nu neghina…