Codrin şi Codrinel

codrin-si-codrinel

Îmi simt ochii de parcă aş fi sudat şi m-aş fi uitat direct în sudură fără mască, acea senzaţie de nisip în ochi. Toată ziua stau cu ei în calculator. Acasă citesc sau scriu, la servici lucrez, ca orice om. Dar orele se adună. Sunt prea multe. Şi prea puţin somn.

Ascult Passenger, When We Were Young (Când eram tineri). Mă duc la oglindă. Mă uit ochi în ochi. Eu la mine. Ochii sunt cam roşii.

Sting lumina. Mă pun în pat şi mă acopăr cu plapuma. Închid ochii şi-i acopăr şi pe ei. Să fie întuneric total. Strâng din ochi. Parcă văd nişte fulgere. Apoi parcă văd nişte oameni, nişte imagini, ceva sau cineva se mişcă prin faţa mea. Parcă totul e colorat. Parcă e un film. Aud apoi un plânset. Parcă e un plânset de copil. Strâng din ochi mai tare. Plânsetul se intensifică. Da, e un plânset de copil. Sunt eu la 5 ani.

– Mamăăăă, mamăăăă, ia-mă şi pe mine cu tine.

Dar mama pleacă. Fug în balcon. O văd pe mama că se suie pe o motocicletă şi pleacă cu un verişor al ei. Plâng de durere. E prima oară când mama pleacă fără mine. Şi plâng, şi plâng, şi nu mă pot opri.

– De ce m-a lăsat mama acasă? Cu ce i-am greşit? Ce am făcut aşa de rău că nu m-a luat cu ea, aşa cum mă lua mereu? gândesc cu voce tare.

Simt o mână pe umar. O mână de om mare. Sunt eu, Codrin cel de 53 de ani. Codrinel, cel de 5 ani se întoarce. Mă vede şi se uită la mine mirat. Îl iau uşurel în braţe. Încerc să-l strâng la piept. La început Codrinel e reticent. El nu o are decât pe mama lui. Mama lui e universul lui şi nimeni altcineva nu contează pe lumea asta.

Printre sughiţuri de plâns, mă întreabă totuşi:

– Tu cine eşti?

– Sunt chiar tu, dar puţin mai mare, sunt Codrin, am 53 de ani. De ce plângi? îl întreb.

– Pentru că mama a plecat şi nu se mai întoarce. Şi am rămas singur. Nu ştiu cu ce i-am greşit. Ce am făcut atât de rău că m-a lăsat acasă?

– Codrinel, nu ai făcut absolut nimic. Mama a plecat să rezolve un lucru important. Nu te-a luat şi pe tine pentru că pe o motocicletă nu încap decât doi oameni şi nu avea voie să te ţină în braţe, aşa cum o face când mergeţi de multe ori pe stradă şi tu te ceri în braţe. Şi-apoi de fapt nu ai rămas singur. Eşti cu mami (aşa îi spuneam bunicii).

– Trebuia să mergem cu autobuzul, aşa cum mergem la şcoala ei, spune răspicat parcă dând să se oprească din plâns.

– Autobuzul vine greu şi mama trebuie să ajungă repede. Codrinel, nu mai plânge, te rog eu mult de tot. Îl strîng tare la piept. Îi şterg lacrimile de crocodil de pe făţuca lui care acum e roşie ca racul de atâta plâns.

– Ce am făcut rău? De ce nu m-a luat şi pe mine? întreabă izbucnind din nou în plâns.

– Nu ai făcut nimic rău. Nu ai greşit cu nimic. Mama a plecat nu pentru că tu ai făcut ceva rău. Nu are nici o legătură cu tine. A plecat pentru că oamenii mari trebuie să rezolve unele lucruri fără copii. Şi ai să vezi ce repede vine înapoi. Şi uite, până vine mama înapoi voi sta eu cu tine. Am să stau cu tine şi am să mă joc cu maşinuţele. Vrei?

– Da, spune cel mic smiorcăind.

– Îl strâng şi mai tare la piept şi-i spun, parcă venindu-mi şi mie să plâng: Codrinel, să ştii că de acum încolo voi fi aici cu tine mereu. Voi fi lângă tine. Îţi voi ţine de urât ori de câte ori te vei simţi singur. Voi fi mereu cu tine. Te voi ţine în braţe, te voi ţine de mână. La bine şi la rău, mereu voi fi cu tine. Uite, hai să privim în viitor. Să vezi că faptul că mama a plecat acum pentru o oră este cel mai puţin rău ce ni s-a putut întâmpla vreodată. Faptul că mama pleacă să rezolve nişte treburi nu e rău. E chiar bine. Din păcate sunt alte momente din viaţa noastră mult mai neplăcute şi triste. Hai să închidem ochii şi să ne uităm, vrei? Vom vedea lucruri triste dar şi foarte frumoase. Vom fi trişti dar vom fi şi foarte fericiţi. Vrei?

– Da.

– Bine, închide ochii. Câţi ani ai tu acuma?

– Cinci.

– Uite, uite-te acolo. Vezi şcoala generală? Ai şase ani şi două luni. Vezi cum intri în şcoală, în chiar prima zi de şcoală din viaţa ta, încolonaţi cu toţii, de mână cu Titel? Vezi, astăzi tu ai plecat de lângă mama. A trebuit să pleci pentru că toată lumea merge la şcoală. Şi o să vezi ce frumos e la şcoală. O să ai colegi, o să-ţi faci prieteni. Şi mama nu plânge pentru că tu ai plecat pentru câteva ore.

Oare? Oare mama chiar nu plânge aşa cum şi eu am plâns când mi-am lăsat prima oară copilul la şcoală?

– Dar cât trebuie să stau acolo? întreabă cel mic. Abia aştept să plec acasă să fiu cu mama.

– Nu stai mult. În primii ani de şcoală doar 4 ore pe zi. Vei învăţa să citeşti, să scrii. Peste ani şi ani o să-ţi placă mult să scrii şi să citeşti ce scriu alţii. Hai să ne uităm mai departe în viitor. Uite acolo. În stânga oraşului. Acolo e locul unde l-am văzut ultima oară pe tata. E un loc rece şi urât. Acolo am plâns tare de tot amândoi. L-am pierdut pe tata. El chiar a plecat fără să se mai întoarcă. De aia ţi-am spus că mama plecând doar o oră-două nu e mare lucru.

– Dar unde s-a dus tata? De ce a trebuit să plece?

– Nu ştiu Codrinel, nu ştiu să-ţi răspund la aceste întrebări. Nici oamenii mari nu au răspunsuri la anumite întrebări. Dar uite acolo. Vezi? E undeva în centrul nou. E ziua în care ai terminat liceul. Mergi la braţ cu două colege. Mândru. Prima oară două fete te ţin de braţe. Suntem tăcuţi dar mândri. Apoi, peste puţin timp, suntem din nou supăraţi. Acolo, uite acolo mai departe, vezi Bucureştiul?

– Da, e un oraş mult mai mare.

– Da, acolo am visat de prin clasa a VI-a să ajungem. Ne-am dorit mult de tot să facem electronică. Dar exact în ziua în care am împlinit 18 ani s-au afişat rezultatele de la admitere şi noi nu am intrat. Dar stai să vezi, că totul se termină cu bine.

– Cum adică?

– Mai întâi, hai să ne uităm înapoi. Cine eram noi? În liceu am fost atăt de leneşi că nu am făcut nimic altceva decât ne-am jucat. Fotbal, PIF-uri, bicicletă, abţibilduri, fanioane, tricouri imprimate, muzică, stat în faţa blocului şi pierdut vremea. De-abia în clasa a XII-a am început să învăţam. Dar nu a fost de-ajuns. Electronica e o facultate la care se intră greu. Dar la admitere am luat o medie de 5.50. Nu ne-a lipsit mult. Alţii au intrat cu puţin peste 6. Dacă dădeam la altă facultate eram intraţi. Suntem totuşi mândri că am luat notă de trecere. Şi vom învăţa şi mai mult. Pentru că suntem ambiţioşi. Şi nu vom da la altă facultate decât tot la electronică. Pentru că asta ne place, asta vrem să facem. Uite acolo! După ce am mai plâns puţin pentru că fetiţa pe care noi o iubeam nici măcar nu ştia că noi ţinem la ea şi o iubim, după încă doi ani am intrat la facultate. Fraţii noştri ne-au ajutat amândoi cât au putut ei de mult. Şi le suntem recunoscători toată viaţa pentru acest lucru.

– Da, dar ei nu se joacă niciodată cu mine.

– Nu cred. Eu cred că se mai şi joacă cu tine. Dar ei sunt copii mult mai mari, au alte preocupări. Ei trebuie să înveţe. Nu fi supărat. O să vezi că exact ca ei vei fi şi tu când vei fi mai mare. Vei vrea să te joci numai cu copii de vârsta ta, nu cu 8-9 ani mai mari. Iar de fraţii tăi vei fi atât de mândru că nici nu poţi să-ţi închipui. Unul va fi doctor şi celălalt va fi inginer şi profesor universitar. Îi vei iubi mult şi vei fi tare mândru de ei. Acum uită-te acolo: vezi clădirea aia? Se numeşte Polizu şi este locul unde ne-am întâlnit prima oară cu cineva enorm de drag nouă, al doilea univers al nostru. Uite acolo. Suntem cu ea la bufetul şcolii. Ea trece prin momente grele. Tatăl ei e tare bolnav. Eu o invit la bufet, dar în afară de o prăjitură nu prea am ce să-i ofer. Dar am şi nişte şniţele primite de la mama de acasă.

– Cine e tanti aia care-ţi mănâncă şniţelele?

– Ha, ha, tanti aia e Isabela. Ea va fi soţia ta şi cu ea eşti împreună de peste 30 de ani. I-au plăcut atât de mult acele şniţele de nu le-a uitat niciodată. Îi era foame, era supărată din cauza tatălui ei, i-a plăcut mult că i-am oferit ceva de mâncare. Mai încolo, uite, peste doi ani, 1987, nunta şi căsătoria civilă. Vezi ce tineri suntem? Vezi cât de mândri putem fi? Vezi cât de fericiţi putem fi? Au fost nişte ani atât de frumoşi.

– Ce se aude? Cine plânge?

– Acela e un plâns de copil abia născut. Suntem în sala de naşteri.

– Cine e ăla pe care-l ţine tanti aia cu capul în jos?

– Ha, ha, ăla e Ionuţ, baiatul nostru. Abia s-a născut. Vezi ce lung e şi ce picioare mari are?

– Da, ha, ha.

– E cel mai frumos lucru ce ni s-a întâmplat în viaţă, să ştii. Şi când vei fi mare, vei fi foarte mândru de el. Uite-l vezi acolo? Parcă fuge, nu merge. E chiar mai mic decât tine acum. E la plimbare cu tine, te ţine de mână. E cu mâna întinsă, dar e atât de mic că merge pe vârfuri ţinându-te cu greu de mână şi încercând cu greu să se ţină după tine. Tu vei avea mereu grijă de el. Îţi va fi greu s-o arăţi, dar îl vei iubi mult de tot pe Ionuţ, cu tot sufletul tău. Ştii Codrinel, iubirea e de mai multe feluri şi nu se poate compara una cu alta. E iubirea de mamă şi tată, de fraţi şi surori, de soţie, de copii, de rude, de prieteni, de colegi, de cunoştinţe. Pe toţi îi vei iubi în felul tău. De Ionuţ însă, să ai grijă mereu. Să-l iubeşti aşa cum o iubeşti pe mama şi aşa cum te iubeşte mama pe tine. Şi, cel mai important, să nu uiţi niciodată că eu sunt de acum încolo aici cu tine. Sunt mereu alături de tine. Toată viaţa. Te voi apăra de toate relele. Te voi înţelege când vei face boacăne. Voi fi supărat alături de tine atunci când vor fi motive reale de supărare. Voi fi fericit cu tine atunci când tu vei fi fericit. Şi să ştii un lucru foarte important: eu te iubesc pe tine aşa de tare cum tu o iubeşti pe mama. Şi aşa va fi mereu. Să nu mai plângi pentru lucruri mici, ca acum, când mama a plecat doar pentru o oră de acasă.

La scurt timp am auzit soneria de la uşă. Mama s-a întors! Fugim amândoi şi-i deschidem. Când ne vede, mama e fericită, zâmbitoare, ne ia în braţe, ne pupă şi ne strânge la piept. Universul nostru a venit acasă. Suntem din nou fericiţi. Acum suntem nu numai cu mama, dar suntem împreună şi noi doi: Codrin şi Codrinel. Lumea e toată numai a noastră. Suntem atât de fericiţi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s