Miscellaneous (`misə’lānēəs), un adjectiv care înseamnă amestecat, variat, divers, este un loc în care adun poze şi gânduri pe care vreau să le împărtăşesc cu voi. Deşi acest meniu se numeşte Despre mine probabil că nu voi scrie prea multe sau de prea multe ori despre mine aici. Voi lăsa ca pozele sau ceea ce scriu pe celelalte pagini să vorbească în locul meu.

Evoluţie (sau involuţie?)

Îmi plac amintirile. Îmi place să-mi aduc aminte de locuri, de oameni şi de întâmplări din trecut, chiar dacă uneori am tendinţa să-mi amintesc lucruri mai puţin plăcute.

„Filozofia mea”, dacă pot să-i spun aşa, este că nu îmi pare rău de aproape nimic (să spun poate 99%) din ce am făcut în trecut în viaţa. Poate că, cu mintea de acum şi ştiind urmările unor fapte din trecut, aş putea spune că unele lucruri le-aş fi făcut diferit. Dar oricum nu pot schimba nimic, aşa că nu are rost să tot repet că îmi pare rău de ceva ce am făcut.

Ceea ce am făcut sau nu am făcut la un moment dat în viaţă, a părut mai mult ca sigur cea mai bună alegere la momentul respectiv. Dacă aş fi ştiut că nu va fi bine, făceam altceva.

Alegerile pe care le facem la un moment dat în viaţa, le facem pentru că avem anumite motive, pentru că anumite alte fapte ne determină să facem acea alegere. Tot ceea ce facem este practic determinat de ceva ce se întâmplă înainte de acel moment când suntem obligaţi să luăm decizii. Deci, practic, nu avem de ales. Trebuie să facem ceea ce am hotărât. Nu există practic alegere. Inconştient, chiar dacă ni se pare că avem de ales între două sau mai multe alternative, de fapt se pare că nu avem de ales, de fapt suntem determinaţi de lucruri din trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat să luăm o anumită decizie. Această idee nu este a mea. Am citit-o într-o carte filozofică scrisă de soţul actualei mele şefe. Dar simt că are dreptate în ceea ce spune. Însă ceea ce am denumit mai sus „filozofia mea” mi-am construit-o cu mult înainte de a citi această carte.

Totuşi, un lucru îmi place mai puţin pentru că mă întristează: să mă uit la poze mai vechi. Cu mine sau cu ai mei, pentru că văd cum am evoluat sau involuat (îmbătrânit) şi chiar dacă teoria spune că asta e viaţa, trebuie să o luăm ca atare, să ne bucurăm de prezent şi să ne uităm cu optimism la viitor, degeaba, pe mine tot mă întristează să mă uit la poze vechi. Am un sentiment de parcă privesc un alt om, cu totul diferit decât cel de azi, un om mai „sărac” în experienţă decât cel de azi. Suntem atât de copii, atât de tineri în pozele vechi. Am citit de fapt undeva că în fiecare clipă murim şi renaştem în acelaşi timp. De fiecare dată ne transformăm într-un alt om şi poate din această cauză unii suferim pentru că simţim că o anumtă parte din noi nu mai este, sau este transformată.

Si totuşi, uneori tot mă uit la poze vechi, pentru că asta e viaţa. Aşa cum uneori îmi place să ascult muzică veche, deşi mă răscoleşte, mă uit şi la poze vechi. Am câteva pe care le pun pe pagina Poze / Eu şi ai mei ca să vedeţi şi voi cum evoluează sau involuează un om (sau doi, sau trei).