69 de kilometri de mers pe jos

Sâmbăta trecută am făcut ceva exagerat. Se anunţase o zi frumoasă ce prevestea primăvara. Eu am uneori probleme cu astenia de primăvară. E ceva interior ce mă împinge afară din casă şi-mi vine să zbor. Acum, să mă plimb, că aripi nu mai am.

Am pornit la ora 8.15 de acasă. Era încă destul de frig, vreo minus 5 grade. Mi-am pus căciulă şi mănuşi. Peste vreo oră-două nu am mai avut nevoie de ele. Cred că maxima zilei a fost vreo 7-8 grade, cu plus.

Era aşa de plăcut! Singur, e cam plictisitor. Dar mergând aşa singur ori cânt, ori vorbesc singur, ori îmi imaginez noile mele scrieri. V-am spus o dată că nu voi scrie un roman. Poate că m-am înşelat. Poate voi scrie măcar o povestire de vreo sută de pagini. V-am mai spus altă dată că sper să nu mai vorbesc cu cuvinte nelalocul lor, indecente. Poate că o s-o întorc ca la Ploieşti şi cu asta. Dacă voi scrie o poveste de dragoste, atunci va trebui să vorbesc puţin, nu prea mult, şi despre dragoste, nu? Dar sper că mă veţi înţelege. Dacă nu, îmi pare rău, dar ăsta sunt eu. Mă cam schimb uneori. Şi poate că mulţi dintre voi nici măcar nu mă cunoaşteţi prea bine.

Bun, deci am pornit-o spre centru. Vreo 7 kilometri pe hartă, nu prea mult. Precizez că toate calculele cu kilometri le-am făcut după ce m-am întors, pe maps.google.com. E fain şi simplu.

Primul popas a fost la Whole Foods, un magazin ce-şi are originile la sud de graniţă. Sunt multe lucruri bune, vegetariene, biologice, dar nu numai. Am luat 4 portocale, m-am pus la o masă, am citit un ziar al unei comunităţi locale şi am mâncat portocalele. Peste vreo jumătate de oră am luat şi un iaurt, biologic, care are doar două ingrediente: lapte neomogenizat şi culturi bacteriene.

Am pornit apoi mai în sus (pe hartă), adică mai spre nord. Şi am tot mers. Lume multă, fericită ca mine că e soare şi frumos. În plus, pentru că e februarie şi trebuia să fie cea mai rece perioadă, este programat şi Winterlude, un festival al zăpezii. Multe activităţi. Mulţi părinţi cu copii. Hotelurile sunt pline în astfel de zile cu turişti. Dacă te prinde noaptea aici, ori dormi în gară (dacă te lasă, nu ştiu că n-am încercat), ori plăteşti dublu decât normal pe ultima cameră ce o mai au disponibilă un hotel-două, ori te întorci de unde ai venit. Sau, dacă ai curaj, şi ştiu că mulţi au, încerci site-urile acelea cu închirieri direct de la gazde.

După amiază mi s-a făcut foame. Am venit spre sud la un „împinge tava”. Vegetarian dar scump. Am mâncat cât pentru toată ziua. Aşa sunt eu, extremist: de la zile în care nu mănânc deloc, la altele în care mănânc cât pentru 2-3.

M-am odihnit pe un scaun la o masă lungă de tot la facultatea unde am făcut masteratul. Am stat vreo două ore acolo privind traficul de afară. Şi când stau, mai şi scriu, gândesc sau fabulez.

Odihnit, tot mai aveam chef de plimbare. M-am tot îndepărtat de casă. Încă puţin şi încă puţin până s-a făcut seară. La un moment dat am hotărât că e cazul să mă-ntorc spre sud, spre casă. Acolo, în centru, am întâlnit-o pe tanti cu cele 4 plăcinte cu mere.

Mă dureau puţin picioarele. Dar am continuat. Nu am luat-o spre stânga spre casă ci am mers mai departe spre un complex de cinematografe. Acolo am vrut să văd un film. Ori comedie, ori o poveste de dragoste. Dar n-am prea avut ce alege. Iar copiii de la ghişeu nu prea ştiau ce să-mi recomande. Am ales „Dancer”. Şi nu mi-a părut rău.

Am ajuns acasă la ora 23.45 puţin obosit. Am adormit greu, şi numai după ce mi-am dat cu spirt pentru că aveam febră musculară.

A doua zi, duminică, se anunţa tot o zi frumoasă. Ştiu eu, poate greşesc, că febra musculară se tratează cu şi mai multă mişcare. Am făcut socoteala să văd cât m-am plimbat ieri. Mi-au ieşit 37 de kilometri. Ăsta e un record personal. Azi, mi-am zis, hai să mai merg dar nu atât de mult. Şi am pornit numai după ce am sunat-o pe mama, pe la 10.15. Am mers la aceleaşi portocale şi iaurt. Apoi am trecut râul în provincia francofonă. Acolo am ajuns la un restaurant vietnamez ce-l ştiam din altă parte (sunt două la fel), dar aici nu am fost niciodată. Era încă închis. Am mers la un mall, m-am aşezat vreo 10 minute pe o bancă şi am privit lumea intrând şi ieşind de la un magazin en-gros. Apoi am revenit la vietnamezi şi am fost primul lor client când au deschis la ora 16.00. Am mâncat bineînţeles prea mult, dar la câtă energie am consumat mergând, cred că e în regulă. Am pornit înapoi iar de data asta am ajuns mai repede acasă, pe la ora 21. Am făcut doar 32 de kilometri, deci în total au ieşit 69 în acest sfârşit de săptămână.

Nu au fost condiţii ideale de mers pe jos. Se formaseră multe bălţi de la topirea zăpezii. Am avut doar nişte pantofi neimpermeabili aşa că m-am udat tot. Unele şosele nu au trotuare, aşa că vreo 2 kilometri la dus şi 2 la întors am cam riscat mergând pe banda de autobuze, taxiuri şi vehicule cu mai mult de 3 pasageri. Eu nu mă încadram la niciunele, dar am avut noroc că nu a trecut nici o maşină cu girofaruri pe lângă mine. Duminică seara dar şi luni, când m-am trezit, nu am mai avut febră musculară. N-am mai avut nevoie de spirt. Eram însă amorţit, ruginit parcă. Un lucru însă a fost şi mai bun: poate că mi s-au înroşit tălpile, dar mi s-au albit ochii nemaistând atât de mult cu ei în monitor.

Duminică dimineaţă, la puţin timp după ce am ieşit din casă, trec pe lângă un nene, îl depăşesc, dar acesta îmi spune ceva de vreme, ce frumoasă e. Intrăm în vorbă şi mergem aşa vreo 2 kilometri până îl las la un bloc unde urcă la o prietenă, zice el. Ce mi-a spus, m-a şocat puţin. Din cei 58 de ani câţi îi are, 25 a fost la închisoare. Sincer, nu părea un om rău. Dar a făcut prima prostie la 13 ani. N-a lucrat niciodată în viaţă. Statul l-a trecut prin consilieri, prin chestii mentale şi acum are o chestie, ca o pensie, cu o locuinţă pe care plăteşte infim. Se pare că e bine, e pe drumul cel bun, a zis că se bucură de viaţă. Dacă m-a minţit cu ceva, atunci mint şi eu. Nu mi-a fost teamă deloc să merg cu el. Nu părea un om periculos. Probabil că ce făcuse el cel mai mult au fost mici găinării, gen furt din locuinţe. Dar ce vroiam să spun este că mergând atât de mult pe jos e imposibil să nu întâlneşti lume diferită şi nu numai fericită. Şi mă gândeam că oamenii cu gulere albe, cei în costum, care sunt plătiţi pentru a-i conduce şi ajuta pe toţi ceilalţi, ar fi poate interesant ca uneori să se îmbrace în blugi, pantofi şi o scurtă sau palton comune şi să se plimbe printre oamenii ce-şi petrec unii o clipă, alţii ore, alţii poate zile şi ani pe străzi. Ar avea multe de învăţat.

11-2c

4 gânduri despre “69 de kilometri de mers pe jos

    1. Salut Adi, când am scris Ploieşti m-am gândit la tine. Nu, nu mă leg de Ploieşti, dar n-am găsit altă rimă, pardon expresie, la-ndemână care să exprime faptul că mă mai schimb şi eu. Toată admiraţia pentru Ploieşti şi pentru ceea ce faci tu pentru oraş şi ţară, pentru promovarea turismului în România. Mult succes în continuare!

      Apreciază

  1. Imi place sa citesc ce scri. Ma duce cu gindul ca de fapt avem o lume interioară asemănătoare. Mereu orientata spre introspecției, autoinvinovatire si poate tristete. Însă eu cred ca am depășit pragul acela in care ma revoltam mereu ca mi am schimbat decizia , ca am reevaluat lucrurile, etc. Dupa multe exerciții eu cu mine, am învățat sa ma accept cum sunt , sa mi ascult gindurile si mai ales sa mi ascult inima. Sentimentul de bine si rau cred ca de acolo vine. Apoi atitea lucruri frumoase si bune ne înconjoară si ne apar in cale prin oamenii pe care ii întîlnim ,incit șansa de a alege calea este o opțiune la îndemâna noastra.Nu stiu daca transmit exact ce simt ,dar sper ca mesajul meu ajunge nealterat .Mersul pe jos iti da posibilitatea sa scapi de cearcăne , sa iti dai șansa intilneste oameni , care dupa cum ai văzut si simțit toti au bune si rele, sa simți freamătul vieții dincolo de cercul tău închis , care in funcție de ce emite in acel moment iti croiește si starea de spirit. Privește lumea cu detasare si alege sa nu te pierzi, spune cineva profund!O zi frumoasa oriunde v -ați afla!

    Apreciat de 1 persoană

    1. Mulţumesc Liliana. Mă bucur că eşti una din cititoarele mele, apreciez mult acest lucru. Da, înţeleg mesajul tău exact aşa cum îl transmiţi, să ştii.

      Sigur că da, mă cunoşti destul de bine, unele lucruri nu se schimbă la om nici chiar peste atâţia ani. Caut şi eu puterea de a depăşi anumite preconcepţii sau limite ale mele, nu ştiu exact cum să mă exprim. E bine? E rău? În ceea ce mă priveşte, schimbarea e uneori în bine, alteori în rău, din păcate.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s