Mă plimb prin centrul oraşului. Trec prin faţa unui McDonald’s. Acolo, pe stradă, în faţă, e o tanti între vârste. Nu ştiu sigur, poate are 30, poate 40 de ani, nu prea sunt bun la determinat vârstele oamenilor, mai ales că tanti e destul de durdulie şi întinsă la faţă. Apropiindu-mă, mă întreabă dacă am nişte mărunţiş ca să-şi ia ceva de mâncare. Îi spun încet că nu port la mine mărunt şi merg mai departe.

Peste vreo 10 metri, parcă-mi fac procese de conştiinţă că am minţit-o (aveam ceva mărunţiş la mine) şi îmi întorc privirea. Tanti tocmai intrase. Mă întorc, intru şi eu şi o văd lângă doi tineri ce păreau indieni şi care erau în faţa unui ecran mare vertical unde tocmai plăteau cu cardul ceea ce comandaseră. Este unul dintre restaurantele lor în care poţi să-ţi faci singur meniul pe nişte ecrane mari, comanzi, plăteşti şi apoi ridici mâncarea de la ghişeu. Nu e că am experimentat acest lucru, doar am citit undeva şi acum am văzut pentru prima oară pe viu.

Tinerii o refuză şi ei. Mă îndrept către tanti. O întreb dacă îi e foame. Da, îmi spune. O întreb dacă vrea să mănânce ceva de aici, dacă plătesc eu. Da, spune. Dar cât poate să cheltuie? mă întreabă imediat. Decent, îi spun. Merge imediat la ghişeu (se poate comanda şi direct) şi începe: „4 plăcinte cu mere…”. Băiatul de le ghişeu îi spune să aştepte puţin să vadă dacă mai are 4 plăcinte şi se duce mai încolo să verifice. Eu mă uit la tanti şi o întreb dacă mănâncă ea 4 plăcinte cu mere. Ea, spune încet: nu le mănânc pe toate azi. Bine zic, dar ţi-am spus să comanzi decent. Nu sunt un om bogat… Şi continuă ea: …dar vrei să faci un lucru bun. Da, zic. În mintea mea însă-mi spun: sunt de fapt un om rău, egoist, un om ce a făcut nişte lucruri rele în ultimul timp şi aşa mai vreau să balansez, dacă se poate (probabil că nu se poate). Dar nu cu tine aş vrea să balansez lucrurile, ci cu ai mei…

Revine băiatul şi spune că mai are exact 4 plăcinte cu mere. Tanti continuă: o porţie mică de cartofi prăjiţi şi un hamburger mic. Se uită la mine să confirme din priviri. Altceva? întreabă băiatul de la ghişeu. Atât, spune tanti. Băiatul spune un preţ ce începe cu 6. Eu nu am mai mâncat ceva de la McDonald’s de peste 18 ani. E drept că am mai fost cu ai mei acum ani buni, dar nu ştiu deloc preţurile. Mi s-a părut infim 6 dolari si ceva pentru atâtea. Îi spun să mai comande ceva până la 10 dolari. Atunci, tanti, fericită spune: schimbă cartofii la o porţie mare şi hamburgerul la fel, unul mare. Băiatul spune preţul nou: 8,65. Tanti e mulţumită. Plătesc. Tanti îmi spune „God bless you”. Îi returnez şi eu vorba şi plec.

Cei ce mi-au pus ştampila de „zgârcit” pe frunte nu-şi vor schimba părerea. Mai ales când povestesc despre ceva ce costă 8,65, o sumă infimă şi ridicolă. Mai mult, cu 8,65 pot doar să accentuez părerea că sunt un zgârcit. Nu vreau nici să mă laud, nici să mă plâng şi nici nu vreau să le schimb părerea. Am scris doar faptele. Suma nu are importanţă, dar ceea ce vreau să spun este că mi-aş dori să pot fi capabil să ajut lumea. Punctual, nu în general. Dar în primul rând pe ai mei. Apoi dacă ar mai fi loc, şi lume străină. Acum poate ar trebui să-mi fac procese de conştiinţă pentru că am dat aceşti 8,65 cuiva străin. Dar la K-urile (kilogramele sau miile, cum vreţi să citiţi) de dolari aruncaţi pe apa sâmbetei, mai ales în ultimii ani, ani ce vor mai continua, 8,65 este o mică picătură ce nu schimbă situaţia.

A face un dar altuia este uneori mai plăcut decât atunci când ţi se face un dar. Nu e o invenţie de-a mea, am citit-o undeva, dar o simt şi eu.

O mulţime de voci continuă să-mi repete în urechi: „Egoistule, răule, zgârcitule, ipocritule, egoistule, răule, zgârcitule, ipocritule…”.