Fiecare rând, răspuns al vostru, parcă mă inspiră, parcă mă face să scriu mai mult.
Colegi ai mei de liceu, aţi fost printre primii care mi-aţi răspuns. Este clar ceva, este o legătură. Anii de liceu îi consider unii dintre cei mai frumoşi ani ai mei dinainte de Isabela şi Ionuţ.
„Ani de liceu, cu emoţii la româna,
Scumpii ani de liceu, când la mate dai de greu…”
https://www.youtube.com/watch?v=fcokoGjTpCQ
Când m-am hotărât să construiesc acest loc, am avut o mână de idei despre care mi-am propus să scriu. Le-am notat într-un fişier. Mă gândeam să le dezvolt acolo, să adaug conţinut la titluri. Mi-era clar că la un moment dat, gata, nu voi mai avea inspiraţie.
Dar citind răspunsurile voastre măgulitoare, prea bune şi frumoase adresate mie, îmi vin şi alte idei despre care aş putea scrie. Aş dori să continui. Aş dori să devin mai bun, aş dori să scriu mai mult despre optimism şi lucruri bune, despre prezent şi viitor, mai puţin despre trecut. Dar nu cred că voi reuşi. Trecutul face parte din viaţa mea. Voi mai scrie atât cât voi mai simţi nevoia.
Aşa cum spune verişoara mea Niculina, da, scrisul este o terapie. Andra, nepoata mea, spune că „Orice formă a artei, cum e şi scrisul, este o terapie pentru suflet”. Ce frumos. Adevărul este că scriem scrisori atunci când suntem departe de cei dragi, deci ne simţim singuri. Scriem atunci când suntem trişti sau supăraţi. Scriem şi când suntem fericiţi şi vrem să împărtăşim bucuria cu cei dragi. Oricând, până la urmă, scriem.
Vă mulţumesc tuturor pentru încurajări. Mă faceţi să mă simt ca tipul cu ochelari care îi influenţează pe cei din jur din videoclipul „Levels” al lui Avicii:
Codrin Paşca | Miscellaneous 