Noapte. Beznă. Pădure. Frică. Fug. Nu văd nimic, dar fug. Încerc să răzbesc. Nici măcar lumina lunii nu mă poate ajuta să văd ceva. Nori. Ploaie. Furtună. Beznă. Mă împiedic. Cad. Mă rănesc. Dar mă ridic. Frică. Urlete de animale nocturne. Vuiet. Vânt. Beznă. Nori. Ploaia se întețește. Fug. Cad iarăși. Mă doare rău totul. Nu cred că mai am scăpare. Dar mă ridic. Și fug în continuare. Șchiopătând, dar fug. Urlu și eu, dar de durere. Fug. Beznă. La un moment dat mi se pare că văd o lumină. Mică, abia licărește printre copacii deși. Fug. Șchiopătând, dar fug. Lumina parcă devine mai puternică. Mintea mi se luminează. Uit de durere. Fug. Nu mai simt deloc durerea. Încerc să uit de beznă, de durere, de vuiet, de ploaie, de urlete, de tot. Lumina crește în intensitate. În sfârșit, vietatea din mine încearcă să se bucure puțin. Visez la lumina aceea. Visez că voi da de o căsuță părăsită, poate, dar în care e lumină, în care sigur e mai cald decât în pădure, în care sigur e mai uscat decât în ploaia rece în care continui să fug. Fug cu speranță. Gâfâi, nu mai știu dacă de durere sau de bucurie. Dar fug. Mă simt mai bine pentru că sunt tot mai aproape. Mai e puțin. Văd căsuța. Văd lumina. Visez și parcă simt căldura din interior. Simt parcă atmosfera plăcută dintr-o căsuță cu lumină, cu căldură, în care mă pot adăposti. Și fug. Și sper. Și doresc. Și uit de tot răul ce a fost și mai este și va mai fi, dar pe care parcă nu-l mai simt. Pentru că speranța ia locul disperării. Pentru că lumina ia locul întunericului. Pentru că sunt și eu o vietate ce-și dorește binele. Un bine fizic, un bine psihic. Și lumina e tot mai aproape. Și fug. Și sper. Mai e puțin. Dar, la un moment dat, un fulger năprasnic trăsnește în fața mea. Nuuuuuuuu! Nu se poate! Fulgerul trăsnește în căsuța mea, în speranța mea. Casa ia foc. Arde luminând tot cerul. Speranța dispare. Și cad la pământ. Mă lovesc. Apoi o iau de la capăt.

Noapte. Beznă. Pădure. Frică. Fugi. Nu vezi nimic, dar fugi…