Am făcut de multe ori acest exerciţiu mintal: cum că aş fi singur pe o insulă, sau singur cu încă doar un singur om pe o insulă, sau cu un grup de oameni pe o insulă, neavând nicio speranţă de a scăpa de acolo.

O insulă suficient de mare şi cu resurse suficiente ca să mă ţină în viaţă, cu condiţia să cultiv eu pământul, să vânez animale dacă vreau, să mă întreţin singur.

E un exerciţiu bun atunci când suntem nemulţumiţi de ceva, când ne supără ceva. Ceva care se dovedeşte a fi nesemnificativ până la urmă. Ceva ce pur şi simplu nu contează. Când ne plângem de o mâncare, că nu e sărată sau că e prea rece sau prea fierbinte. Când ne plângem că suntem prea ocupaţi sau prea obosiţi. Când ne plângem că ne lipseşte ceva (în afară de sănătate, la sănătate nu mă refer aici), un telefon nou sau mai ştiu eu ce. Lucruri de care ne putem lipsi.

Stau şi mă gândesc cum ar fi acolo. Singur, sau cu cineva. Aş mânca oare carne? Cred că da. Aş începe să mănânc pentru ca să supravieţuiesc. Dar asta doar dacă nu aş găsi sau cultiva suficiente fructe şi legume care să mă ţină în viaţă. Aş trece aşadar peste anumite concepţii şi fixaţii.

Dar nu peste toate. De exemplu, nu mi-aş crea un alt univers. Un om poate avea un număr limitat de universuri în viaţă. Eu am şi voi avea doar trei. Mai multe nu. Cele trei universuri ale mele le voi ţine în suflet toată viaţa. Nu mai este loc în sufletul meu de altele. Aşa că nu aş căuta un alt univers. Ar fi incompatibil cu fiinţa mea, cu ceea ce sunt eu.

Aş aprecia tot ce mă ţine în viaţă. Aş aprecia soarele, lumina, libertatea, natura, compania oamenilor, dacă aş fi cu cineva, faptul că aş putea dansa, vorbi, urla sau cânta liber ore în şir, fără jenă. Aş aprecia orice lucru făcut de om pe care-l am cu mine acolo. Aş face poate tot ce nu am făcut în viaţă din teama că voi fi văzut şi judecat sau s-ar râde de mine. Aş fi liber. Aş face numai ce-mi place. Sună cam egoist. Aşa şi vreau să sune.

Sufletul mi-ar fi plin cu cele trei universuri ale mele iar mediul meu înconjurător ar fi mic de tot. Nu departe de ceea ce este de fapt şi acuma. Dar l-aş aprecia aşa cum este el. Pentru că este al meu. Pentru că îmi place ce este al meu şi apreciez atâta cât am. Mă bucur pentru ceea ce am.