Mercenari în anul eclipsei este, așa cum îi spune și subtitlul, un jurnal de misiune scris de un brav polițist român, locotenent Petre Burcă, care, citez de pe coperta a patra, „a făcut parte din primul contingent de 25 de polițiști români participanți la misiunea UNMIK în Kosovo, în august 1999, anul eclipsei. Repartizat în sectorul francez, în Mitrovica, în mijlocul turbulențelor dintre comunitățile albaneze și sârbești, a petrecut doi ani în regiune. Cartea este un tribut adus tuturor colegilor polițiști desfășurați în Kosovo sub mandat al Națiunilor Unite pentru gestionarea crizei umanitare și revenirea la normalitate.”

Aventura locotenentului (acum colonel în rezervă) Petre Burcă a început atunci când s-a înscris la un curs de monitori ONU în speranța că va avea șansa să participe la o misiune internațională. După trecerea cu succes a examenelor aferente, a fost repartizat destul de repede pentru o misiune în regiunea Kosovo. Au urmat doi ani petrecuți în acea parte a lumii, descriși în acest jurnal, dar Petre Burcă a participat la mai multe misiuni, petrecând în total cinci ani în Kosovo. O perioadă extrem de lungă și extrem de grea – o pot spune eu, ca cititor, cu mâna pe inimă – a vieții tânărului polițist.

Examenele au continuat și la destinație în primele zile. A fost supus la teste de tragere în poligon și pentru obținerea carnetului de conducere, atât de necesar în asemenea cazuri. A urmat de asemenea cursuri pentru acomodarea cu caracteristicile culturale din acele regiuni, facilitându-i adaptarea la condițiile de pe teren. A învățat despre obiceiuri diferite, concepte de viață diferite și anumite legi nescrise, care se respectă uneori cu strictețe. Diferențele sunt greu de înțeles de către străini, dar cei care lucrează în țări și culturi diferite trebuie să le cunoască foarte bine pentru a nu-și îngreuna misiunea.

Autorul ne povestește despre colegi, români sau de alte naționalități, cu care a lucrat, a coabitat și a legat prietenii strânse. Apoi aflăm amănunte despre câteva misiuni duse la bun sfârșit. Desigur că nouă, cititorilor, ne este greu să înțelegem uneori ceea ce se întâmplă acolo. De altfel, chiar autorul ne spune: „Povestesc frânturi din ceea ce trăim zilnic în Kosovo, dar aici, acasă lucrurile trăite acolo au altă culoare și-mi este greu să le explic încărcătura emoțională. Prea puține din lucrurile care mi se întâmplă mie acolo au relevanță pentru cei care sunt acasă. Pentru ei, Kosovo e departe, știri la televizor și cam atât. Iar nivelul legăturilor pe care ți le creezi în zona de misiune sunt ca un drog, efectiv, de ce l-ai gustat ai vrea mai mult. Oamenii de care ajungi să depinzi și care depind de tine, modul în care ești tratat și apreciat te vor marca pe viață.” Nu pot să adaug la aceste gânduri decât că pot rezona cu ceea ce scriitorul Petre Burcă afirmă și, cel mai important, că am un mare respect pentru tot ceea ce a făcut pentru acei oameni din acele locuri atât de încercate în acei ani.

Polițistul Petre Burcă a participat cu succes la un număr de investigații care mai de care mai dificile. Voi menționa un caz, pe scurt, care pe mine m-a impresionat. Într-o zi de duminică, un cuplu de pensionari pleacă de acasă la cumpărături. Lipsesc vreo trei ore. La întoarcere, cei doi găsesc schimbată ușa de la intrare și o altă familie instalată în locul lor. Documentele de proprietate pe care știu că le au în casă sunt de negăsit. Vecinii se fac că nu îi cunosc și susțin că familia instalată cu câteva ore în urmă este proprietara de drept. Pensionarii au fost nevoiți să plece de acolo doar cu hainele de pe ei. Ce vis urât. De fapt, ce realitate crudă!

Astfel de cazuri ridicau provocări deosebite și erau extrem de greu de rezolvat. Dar Petre Burcă a fost repartizat să investigheze foarte multe cazuri dificile la care a găsit soluții favorabile. Pe lângă asta, a fost de multe ori și în bătaia gloanțelor, scăpând teafăr. Numai citind unele cazuri și ți se face pielea de găină. Dar eroul nostru chiar le-a trăit pe viu!

În atâția ani de misiune, polițistul a avut parte și de situații hazlii pe care ni le descrie cu umor. Două dintre ele m-au amuzat în mod special. În prima, un coleg străin dorea să deschidă o ușă cu șperaclul, dar nu se pricepea. După vreo jumătate de oră, Petre Burcă i-a cerut să-l lase și pe el să încerce. Colegul lui s-a mirat că românul știe să deschidă ușa cu șperaclul. Dar nici vorbă, de fapt eroul nostru avusese idea să caute cheia într-un loc la care străinul nu s-a gândit, așa că nu i-a trebuit niciun șperaclu. Iar a doua situație hazlie care mi-a plăcut este aceea în care descrie întoarcerea acasă, cu autocarul, într-un scurt concediu. Relatarea acelei experiențe este plină de umor.

Cartea este interesantă pentru cititor și din perspectiva relatării coabitării și participării la misiuni cu colegi polițiști de diverse naționalități. Aflăm lucruri interesante, obiceiuri și tradiții diferite pe care numai lucrul cot la cot cu colegi străini le-a putut înscrie atât de bine în memoria locotenentului Petre Burcă și pe care ni le relatează cu atâta har.

Când am citit titlul cărții, care conține cuvântul „mercenar”, mi-am spus că autorul este prea dur cu el însuși și cu toți ceilalți colegi ai lui cu care a participat în această misiune. Da, e adevărat, astfel de oameni, super oameni i-aș denumi eu, primesc niște bani în plus atunci când merg în astfel de misiuni. De multe ori însă, acest caz nefiind diferit, ceea ce li se promite nu este și ceea ce cu adevărat li se pune la dispoziție până la urmă, sau, cum se spune, „socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg”. Dar, la final, am aflat că de fapt autorul a dat acest titlu cărții pentru că se referă la mercenarii de cele două etnii locale care erau atunci prezenți în provincie. Îmi cer scuze că am judecat astfel la prima vedere. Chiar nu era drept să îi denumim mercenari pe polițiștii de diverse naționalități care au participat la aceste misiuni. Ei au fost de fapt, cu toții, trimiși în aceste misiuni numai dacă au dorit. S-au oferit voluntari și a trebuit să urmeze cursuri și să dea examene pentru a putea fi admiși în astfel de misiuni. Noi, cei din exterior, nu vedem toate sacrificiile pe care le fac acești oameni. Oricărui om care-și părăsește locul numit „acasă” pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, îi este greu. Dar să lucrezi în astfel de condiții și zone – în care fiecare casă are o armă sau o grenadă, unde se întâmplă încă atâtea atrocități (atentate, crime, agresiuni), unde ești expus în fiecare minut, chiar și când dormi, la pericole inimaginabile –, cred eu că este și mai greu. Eu îi consider pe acești oameni eroi.

Voi repeta aici o parte din ceea ce scriam acum câteva zile despre Misteriosul caz de pe Castanilor numărul 5” de Daniel Cristian Dumitru pentru că gândurile mele de atunci mi-au revenit în minte în timp ce citeam acest jurnal de misiune și, cred eu, sunt valabile și în acest caz:

„Sunt destui polițiști care au acest dar, acest har: arta de a desluși gândurile și acțiunile oamenilor. Polițiști pasionați de munca lor de prindere a infractorilor, de a face dreptate, sacrificându-și de multe ori viața, sau în cel mai bun caz „doar” familiile, timpul liber, chiar căsniciile. Fac o meserie, majoritatea dintre ei, pentru care au o anumită înclinație, o pasiune specială.

După părerea mea, atât polițiștii pe care-i vedem pe stradă, cât și cei din umbră, cei care lucrează în culisele cazurilor complicate, cei care se confrunta cu pericole de tot felul – pe care unii dintre noi nici nu ni le putem imagina –, toți aceștia merită respectul nostru al tuturor.

Așa cum nu mulți oameni pot fi arhitecți, aviatori, medici, avocați, muncitori care lucrează munci grele din punct de vedere fizic, zootehniști, frizeri, macaragii, arhitecți, graficieni, judecători sau altele (nu vreau să minimizez nicio altă meserie, dar nu le pot enumera aici pe toate; orice meserie își are riscurile și secretele ei și nu cred că este vreun om care ar putea spune că ar fi putut face orice meserie de pe lume), la fel nu mulți oameni pot fi polițiști care veghează la liniștea noastră. Cum ar fi o lume fără poliție? E foarte ușor să-i înjurăm, să spunem că sunt corupți, să-i etichetăm în fel și chip. Da, desigur că există și rău, ca peste tot. Corupția, fără îndoială, trebuie stârpită. Dar fără oamenii legii nu cred că se poate concepe, cel puțin în zilele noastre, lumea în care trăim. Pentru că o lume fără rău, fără răutate, fără hoți și infractori nu se întrevede încă la orizont.”

Am un mare respect pentru polițiștii și militarii români care au participat și continuă să participe la acțiuni umanitare, la misiuni de patrulare și menținere a păcii în diverse zone ale lumii, în diverse teatre de operațiuni. Fără ei și mulți alții ca ei, oamenii pașnici din acele teritorii ar fi expuși la riscuri și pericole mult mai mari.

Cartea se poate achiziționa de la Librăria Coresi și o recomand cu drag:

https://www.librariacoresi.ro/shop?&search=Petre+Burcă