Potirul cu amintiri este o colecție de proză scurtă, de multe ori hilară, alte ori descriptivă, dar de cele mai multe ori emoționantă. Mihai, personajul principal din cartea anterioară, Mamelon. În seara asta să nu pleci, ne descrie obiceiuri, legende, oameni și ne povestește întâmplări din satul lui de baștină, Faraoani, județul Bacău.

Sunt multe povestiri care mi-au plăcut. Voi aminti doar câteva:

• Prima întâlnire a adolescentului Mihai cu o fată – la poarta casei ei, fără posibilitatea de a intra în curte, conform datinilor;
• Drumeția mai multor copii spre locurile pitorești și de legendă ale satului, însoțiți și ghidați de Moș Matei – povestitorul satului, pe care copiii îl adorau și-l pândeau mereu când venea de la serviciu ca să le povestească câte și mai câte;
• Jocul „tic-tac pentru mine” – o variantă a jocului „de-a v-ați ascunselea”;
• Întâmplarea în care pofta de sarmale calde și cu miros îmbietor duce la încercarea eșuată de a fura câteva aflate în oalele mari de lut în care se pregăteau. E dureros să afli, de exemplu, că, pe vremea aceea, pâinea era un desert și doar unii copii o aveau la ei ca merinde în drumețiile lor sau în pauzele de la școală. În general mâncau mămăligă și brânză.
• Satul avea mai mulți oameni „ciudați”. Printre ei profetul satului, poreclit „Izvorul veșnic”, și „Gheorghe nebunul”. Mihai și unul din vecinii lui au mers odată la Gheorghe acasă pentru ca să afle secretul nebuniei lui. Acesta îi primește cu drag și le povestește copiilor ceea ce și-au dorit. Se dovedește că omul era cât se poate de normal, dar viața i-a fost schimbată brusc într-o zi a anului 1944, atunci când câțiva soldați sovietici i-au invadat gospodăria. O poveste simplă dar cutremurătoare. Oare câte vieți au fost distruse în mod similar în acei ani?
• Pe mine m-a impresionat până la lacrimi povestirea numită „Foamea și viața”. Voi cita doar câteva propoziții de la începutul ei, lăsându-vă pe voi, dragi cititori s-o descoperiți în întregime. „Foamea… ca o boală cronică. Copilăria și foamea. Foamea copilului singur printre străini. Starea organismului afectat de senzația nevoii de a mânca, dusă la extrem, nu poate fi descrisă. Doar simțită. Nu are diagnostic. Copilul înfometat, față în față cu mâncarea altora care nu poate fi atinsă. Mirosul ei intră în nări și se duce până în tălpi, întunecând privirea, aducând sfârșeală și, de multe ori, lacrimi. Dacă persistă, va lăsa urme tot restul vieții.” Autorul este de părere că niciun copil nu ar trebui să rabde vreodată de foame! Câtă dreptate are!

Eu am un mare respect pentru scriitorul Iosif Roca pentru că în Potirul cu amintiri, o carte autobiografică, reușește să adune memoriile lui din copilărie în încercarea, reușită, spun eu, de a conserva memoria și tradițiile atât ale satului natal, cât și ale satului românesc în general.

Cartea se poate achiziționa de la Librăria Coresi și o recomand cu drag, alături de toate celelalte cărți scrise de scriitorul Iosif Roca:

http://www.librariacoresi.ro/shop?search=iosif+roca