L-am reîntâlnit pe Omul străzii

După mai bine de patru luni, l-am reîntâlnit pe cel ce l-am numit Om atunci când am scris Învățămintele unui om al străzii, de ziua îndrăgostiților nord americani.

Mă plimbam cu bicicleta pe un drumeag uitat de lume, aproape pustiu, dar care altă dată era plin de drumeți și bicicliști. Pe una din băncile presărate ici-colo de-a lungul lui, am văzut de departe o siluetă ce mi se părea cunoscută. M-am apropiat și mi-am confirmat că era chiar el: omul străzii pe care-l întâlnisem în acel centru comercial în acea zi friguroasă de februarie. Un rucsac și câteva papornițe erau așezate pe bancă. El se uita în gol. M-am oprit.

”Salut, Omule”, am spus cu o voce timidă, nedorind să-l sperii. După câteva secunde, mirat că cineva îl bagă-n seamă, și-a ridicat privirea și m-a recunoscut. Se vede că are memorie vizuală foarte bună. ”Salut, îți mulțumesc încă o dată pentru acea cinste. A fost foarte bună mâncarea aia”. ”Oh, chiar n-ai pentru ce. Azi am două sandvișuri, fără carne dar cu mult cașcaval. Mie nu mi-e foame. Le vrei?” ”Da”, a răspuns el scurt.

Am coborât de pe bicicletă, am scos cele două pungi cu mâncare din rucsacul meu și i le-am înmânat. A început să mănânce cu o poftă ce nu și-o putea ascunde. Se vedea că îi era o foame de lup. M-a cuprins o milă groaznică, dar n-am vrut să i-o arăt. M-am așezat și eu pe bancă.

După primul sandviș m-a întrebat ce mai fac? ”Mulțumesc de întrebare, i-am răspuns. Uite, mă plimb cu bicicleta ca să-mi mai limpezesc mintea. Lucrurile sunt uneori complicate, la serviciu, în familie, așa… în general, și ai nevoie de o relaxare. Iar acum cu această stare de fapt, lucrurile parcă devin și mai complicate. Lumea este parcă mai ciudată ca niciodată. Unii oameni parcă au luat-o razna. Nu te mai poți înțelege cu ei.”

Până ce a terminat de mâncat și al doilea sandviș, am tăcut amândoi. Apoi mi-a mulțumit și, parcă cu un regret în glas pentru că o recunoaște, mi-a spus că i-a fost tare foame, nu a mai mâncat nimic de vreo două zile. Mi-a mulțumit din nou.

După o lungă tăcere, a continuat:

”Fiule, poate nu crezi, dar am avut și eu zile din astea. Zile normale, mai precis o normalitate a ta din prezent, nu a mea. Am fost și eu odată om normal ca tine. Erau zile în care credeam că toți au ceva cu mine, când toți parcă erau împotriva mea, toți îmi găseau nod în papură și mă acuzau de ceva. De la familie la prieteni, de la colegi la vecini. Mă gândeam că, așa cum se spune, dacă toți au ceva cu mine, înseamnă că eu sunt cel cu probleme, nu ei. Eram convins că eu trebuie să mă schimb. Până într-o zi când m-am întâlnit la un bar cu un prieten pe care nu-l mai văzusem de ceva timp și căruia i-am spus ce aveam pe suflet. Tipul, după ce m-a ascultat cu atenție, mi-a spus că nu sunt eu de vină cu nimic. Că de fapt toți cei de care i-am povestit sunt chiar ei de vină pentru că sunt prea plini de ei, sunt prea egoiști, vor să iasă în evidență, vor să mă domine, vor să-și impună părerile și ideile, nu-și văd decât propriile lor interese și, pentru a obține ce-și doresc, vor face orice, vor călca chiar și peste cadavrul meu. Mi-am zis că omul ăsta e diliu, nu-i normal la cap. Pe drumul spre casă însă, în taxi, am auzit o melodie ce m-a pus pe gânduri și mai mult. O știi? <<Garden Party>> de Rick Nelson. Refrenul sună așa: <<But it’s all right now, I learned my lesson well. You see, ya can’t please everyone, so ya got to please yourself>> (<<Dar totul este în regulă acuma, mi-am învățat bine lecția, vezi tu, nu-i poți mulțumi pe toți, așa că trebuie să te mulțumești pe tine însuți>>).”

Și, după o scurtă pauză, a încheiat spunându-mi: ”Simplifică-ți viața, fiule. Vei fi mult mai fericit!”

Mi-era puțin teamă de reacția lui, dar i-am oferit niște bani. I-am spus de asemenea că am putea să ne mai vedem, dacă vrea. Mi-a răspuns că el e mereu în altă parte a orașului. Ba chiar îl bate gândul să încerce și în alt oraș, deși tare i-ar plăcea să se mai întâlnească cu mine. Sunt singurul om cu care a purtat o convorbire în ultimii câțiva ani buni.

I-am spus că eu voi mai trece pe aici, îl voi mai căuta și duminica viitoare, iar dacă va fi prin preajmă vom mai vorbi. ”Să vedem ce va fi”, mi-a răspuns cu durere în glas. ”Sper să fie bine, i-am răspuns. Ai grijă de tine, Omule”. ”Și tu”, mi-a răspuns.

Mi-am continuat drumul și nu m-am gândit tot restul zilei decât la cele spuse de el. O avea dreptate? Așa o fi? Iar acum când scriu, plouă cu găleata, e o furtună îngrozitoare, cu grindină de mărimea bobului de mazăre. Oare unde s-o fi adăpostind omul meu? Sau e afară în ploaie, așa cum am fost și eu dimineață când m-am plimbat pe jos? Uneori e plăcut să te plimbi prin ploaie. Da, dar eu am venit acasă. El însă?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s