Acum două zile, m-am plimbat o tură mare prin oraș. Mi s-a făcut frig, așa că, la un moment dat, m-am aciuat într-un mare centru comercial ca să-mi dezmorțesc oasele, care, chiar dacă sunt ascunse în straturi tot mai groase de grăsime, îmi înghețaseră.

Chiar la intrare, în holul mare al centrului, l-am văzut rezemat de perete. A ridicat capul spre mine și m-a privit în ochi pentru o fracțiune de secundă. Nu a scos nici un cuvânt. Am trecut de el, dar, după vreo zece pași și câteva secunde în care am procesat în mintea mea privirea acelui om, m-am întors. Arăta jalnic, mai puțin ochii lui care mi-au inspirat o tristețe pe care nu am mai văzut-o în viața mea.

L-am întrebat dacă îi e foame. A dat din cap afirmativ, puțin cam speriat că cineva îi adresează o vorbă. L-am rugat să nu plece pentru că vin înapoi în câteva minute cu ceva de-ale gurii. ”Ai vreo preferință?”, l-am întrebat. A dat din nou din cap, de data asta în semn că nu.

Am revenit cu două porții de mâncare. Pentru el, carne, cartofi, legume și salate. Pentru mine, o mâncare vegetariană. Pentru amândoi, sucuri și dulciuri.

M-am așezat lângă el, rezemându-mă și eu de același perete.

După ce am mâncat, a scos primul cuvânt: ”Mulțumesc”.

Apoi, am reușit să intru în vorbă cu el. Am vorbit despre vreme, despre echipa de hochei a orașului, despre noua echipă de fotbal care a fost cumpărată de un celebru club spaniol, și despre încă vreo două subiecte, până ce mi-am luat inima în dinți și l-am întrebat:

”De ce ai rămas pe drumuri?”

”Din respect pentru familia mea, nu-ți voi spune decât că s-au făcut niște investiții greșite cu care eu nu am fost de acord: mașini și case”. După câteva minute, fără să-l mai întreb nimic, a continuat:

”A fi sincer, a nu putea minți, este un blestem. Aș fi putut să am amante, să nu fiu credincios unei singure femei. Ar fi trebuit să învăț să mint, să mă pot abține din a spune mereu tot ceea ce cred și simt.

Ascultă-mă, fiule, cei care mint ajung departe și duc o viață fericită. Dacă sunt prinși, în cot îi doare. Dacă nu sunt prinși, tot în cot îi doare pentru că și-au atins țintele.

Eu am fost sincer, n-am putut minți niciodată și uite ce am ajuns: un cerșetor, un om singur, un om al străzii blestemat de ai mei și ocolit de toți cei pe care i-am cunoscut, ajutat sau iubit.

Nu mai plâng de mult timp, lacrimile mi-au secat, dar mă simt de parcă plâng încontinuu. Nu beau, nu fumez, nu mă droghez, dar supărarea, și nu condițiile acestea sălbatice în care trăiesc, mi-a luat corpul în stăpânire. Oare cât voi mai rezista? Și pentru ce? Ce nevoie mai are omenirea de mine?

M-au făcut nebun. Sunt nebun sau, poate, doar mă port ca un nebun. Dar, cred eu, nebunia poate să dispară cu dragoste și înțelegere reciprocă.”

Trist, dar cât adevăr a grăit acest Om.