La urgenţă

Din capul locului vreau să precizez că nu laud, nu critic, doar constat. Îmi scriu doar păţaniile, gândurile şi uneori părerile. Reale, aşa cum le simt eu. Când fabulez sau îmi imaginez, atunci precizez acest lucru. Dar acum, azi, repet, nu critic, nu laud, ci doar scriu ce am trăit. Nu-mi place să generalizez. Îi las pe alţii să o facă. Cei ce generalizează şi folosesc cuvinte ca toţi, toate, nimic, nimeni, se pare că au multe informaţii şi deci pot să generalizeze. Eu nu am. Eu scriu doar ce simt pe pielea mea, unul din milioanele de oameni. Sunt deci două posibilităti: ori ceea ce trăiesc se înscrie într-o medie generală, ori sunt complet pe lângă, şi deci sunt excepţia care confirmă regula. Dar n-am de unde să ştiu ce sunt, în ce categorie pică istoriile mele, aşa că vă rog luaţi-le ca atare: ca numai ale mele.

În cei 15 ani, am avut de-a face de trei ori cu secţiile de urgenţă de la două spitale diferite.

Prima oară, urgenţa de la spitalul de copii. Când era prin şcoala generală, lui Ionuţ i-a călcat pe mână un copil mai mare, păţanie după care i s-a umflat şi deformat degetul inelar. Poate părea doar un moft, dar ca părinte simţi că trebuie să ai grijă şi de degetele copilului tău, fie fată sau băiat, mai ales de cel inelar. Fiind după masă unde să te duci? La urgenţă. Că doar nu vei aştepta a doua zi să suni şi să faci o programare la medicul de familie, la care să te duci peste nu ştiu câte zile, care să te programeze la radiografie undeva, şi după care să te întorci la medicul de familie ca să afli rezultatele. Nu, te duci la urgenţă unde au deja secţie de radiografie şi de unde, dacă e vreo ruptură, speri să te întorci acasă cu degetul în ghips şi fără dureri.

Auzisem că la urgenţă se stă mult. Când am ajuns acolo, la urgenţa de la spitalul de copii, erau mulţi pacienţi, mai mari şi mai mici. Cred că Ionut era undeva al optulea sau aşa ceva. Oricum, am scăpat destul de repede: cam 4 ore. L-a văzut un doctor, i s-a făcut o radiografie care nu a indicat nici o ruptură şi am plecat acasă fericiţi că degetul lui inelar este salvat.

A doua oară, la urgenţa de la unul dintre spitalele pentru adulţi, acum ceva ani buni, iarăşi, nu mai ştiu exact, atunci când eu am avut o criză cauzată de o piatră la rinichi. Durerea era mare de tot. Am ajuns seara spre miezul nopţii. Erau mai multe persoane în faţa mea, dar am scăpat ieftin: tot după vreo patru ore. Mi s-a făcut un ecograf, au zis că pare o piatră la rinichi, dar că poate o voi elimina. În sala de aşteptare mi-au picurat morfină în vene, aşa că durerea îmi trecuse. Dar fusese o durere mare de tot, mai mare decât cea ce am avut-o mai demult la coloană şi pot spune că şi aia a fost mare. Am plecat cu nişte calmante mari de tot primite în dar de la ei, calmante pe care nu le-am mai luat niciodată. Nu am avut nevoie. Am mai făcut încă vreo două radiografii sau ecografii, nu ştiu, nu mă pricep, dar piatra dispăruse. Pe unde, nu ştiu, pentru că nu m-a mai durut niciodată nimic.

A treia oară, joi seara. Pe mama Izei a început s-o doara cam acum o lună o zonă care noi am asociat-o cu apendicul. O lăsa, iar o apuca, dar joi seara i-a fost rău de tot, era albă de durere. Aşa că am hotărât să mergem iar la urgenţă, deşi medicul de familie ne-a zis, după ce rezultatele analizelor i-au ieşit bune, că dacă o mai doare să ne întoarcem la el. Dar iarăşi, aceeaşi judecată ca în cazul lui Ionuţ ne-a spus că e mai bine să mergem la urgenţă.

Când am ajuns în sala de aşteptare am suflat uşuraţi pentru că nu era mai nimeni. Poate două-trei persoane păreau că sunt înaintea noastră. Ora era cam 22:30. Ne-am zis că vom scăpa în maximum 2 ore.

Acum că am mai proaspăt în minte această experienţă voi scrie mai multe amănunte. Scuze pentru că vă plictisesc cu ele.

Când ajungi în sala de aşteptare (acolo unde pacienţii pot veni pe propriile picioare, căci intrarea pentru salvări e puţin mai încolo), notată cu numărul „1”, şi care are câteva zeci de scaune, te aşezi la rândul care se va termina cu un semn roşu de stop lipit pe jos, care-ţi spune că acolo trebuie să aştepţi. Acum că nu era nimeni, semnul era liber, aşa că Iza s-a aşezat direct pe el (eu eram să parchez maşina). Dai cardul de sănătate şi ţi se spune să aştepţi. În zona „1”. Puţin după ce am ajuns eu, au strigat-o pe mama Izei. Au intrat, s-a aşezat pe un scaun şi tipul de la ghişeu a început cu întrebările. Printre ele, cea care avea să revină de încă 3-4 ori, este: pe o scală de la zero la zece, unde zero este fără durere, iar zece este când ai avut cea mai mare durere în viaţă, spune-ne cât de tare te doare acuma? Mama Izei a spus zece. Poate că nu părea, pentru că şi ea, ca mine şi cred că la fel ca mulţi alţi oameni, îi era ruşine să arate cât de mult o doare. Dar o durea rău de tot. Tipul scria cu pixul pe un formular. Nu i-a dat nici un calmant. Poate credea că se face pentru că mama Izei nu arăta pe şleau cât de tare o doare. I-a luat tensiunea. Mai târziu i-a luat trei eprubete de sânge. Apoi ne-a zis să aşteptăm în zona „2” de unde va fi chemată prin interfon la ghişeul „3” pentru înregistrare. Asta a durat doar un minut. Acolo o tipă ce urma să iasă din tură, a întrebat printre altele şi adresa pacientei. I-am spus-o literă cu literă dar tot a greşit-o. Nu e birocraţie, nu trebuie să completezi tu formulare, o fac ei pe calculator şi pe acea fişă. Tipa ne-a spus să aşteptăm în sala de aşteptare, da, ştiţi deja, zona „1”.

Acolo parcă e ca la o competiţie. Vezi cum intră cei dinaintea ta, dar vezi că intră şi alţii care au venit după tine. Cred că aşa e normal, dacă cineva urlă de durere sau leşină să fie luat înaintea ta. De exemplu, a venit un tânăr negru, slab, era deja pus în scaun cu rotile (mama Izei a refuzat scaunul cu rotile deşi tipul de la ghişeu a insistat; poate era mai bine pentru ea să-l fi acceptat). Tipul avea o rană la frunte. A fost lăsat singur, credeam că a adormit, dar la un moment dat s-a aplecat în faţă şi s-a rostogolit mai dând o dată cu capul de caldarâm. L-au ridicat cei de acolo. L-au întrebat dacă ştie unde se află. Nu. L-au luat apoi imediat şi l-au dus pe uşa magică, cea care te duce înăuntru, acolo unde speri să dai cât mai repede de un doctor. Altă fată, a venit singură pe picioare, dar schircită de durere de burtă. Au pus-o în scaun şi au luat-o repede. Alte două fete au venit pe propriile picioare, împreună. Nu dădea nici una semne de durere. Dar au luat-o şi pe una din ele imediat. Un bătrânel a venit cu soţia. Lui îi era rău dar nu părea. Scaun cu rotile, pus o sondă cu oxigen la nas, luat înăuntru destul de repede. Mamei Izei începea să-i treacă durerea şi zicea să plecăm acasă. Dar am stat, normal, am venit să vedem ce se întâmplă, să primim un răspuns şi mai ales tratament sau trimitere la specialist.

Tipul de la ghişeu ne-a asigurat că nu va trece prea mult timp până să se elibereze un pat. Dar a trecut. Şi am văzut cum au intrat cel puţin 4-5 pacienţi veniţi după noi, aşa că la un moment dat l-am întrebat dacă mai durează mult. Mi-a răspuns standard: se face acum curat la un pat. Dar a mai durat. Cam cât s-ar fi făcut curat la toate paturile de la urgenţă.

Acolo, în sala de aşteptare, şi nu numai, repet, este ca o la competiţie. Nu eşti luat primul ci în urma unei decizii care am înţeles că e bazată atât pe vârstă cât şi pe „nota de la testul de durere”. Ionuţ ne-a spus clar a doua zi că el aşa a fost învăţat la cursurile de „lifeguard” (salvamar îi spun eu) ca prima oară să salveze copiii şi apoi următorii în funcţie de vârstă. Ne-a spus să acolo în sala de aşteptare trebuie să joci teatru ca să te ia. Apoi la doctor îi spui adevărul. Aşa să fie? Aşa trebuie să fie?

Am pierdut noţiunea timpului, dar într-un târziu (nu chiar târziu aveam să constat) am fost rugaţi să intrăm pe uşa magică şi să urmăm punctele verzi de pe jos până la zona de „Observaţie” şi să ne aşezăm în patul cu numărul 15.

Uşa magică prin care după ce intri speri că vei fi văzut cât mai repede de un doctor este o uşă mare, dublă, şi ca toate uşile neautomate (cele automate le zic eu celor care când te văd culisează stânga-dreapta să-ţi facă loc), are câte un disc mare aşezat pe un perete de la care o poţi deschide fără să o atingi. Şi la servici avem uşi la fel. Multe uşi aici sunt aşa, pentru ca cei cu cărucioare să poată intra făra probleme.

De acolo, nu mai sunt numere ci zone. Sunt cel puţin patru zone de urgenţă: una pentru cei mai gravi, alta pentru cei mai puţin gravi, alta pentru observaţie şi una pentru urgenţe psihice. Noi am mers, cred eu, la cea mai puţin gravă, cea de observaţie.

Acolo, destul de repede a venit o asistentă plictisită care a pus aceleaşi întrebări ca şi tipul din zona „1”. Dar răspunsul la ele era pe fişa ce o avea cu ea. De aici am constatat că poate acele întrebări puse de tip erau numai pentru competiţia intrării pe uşa magică. Tensinea luată din nou, palpare şi apoi asigurarea că va veni doctorul de gardă.

Timpul trece greu acolo. Ai timp să te uiţi, să gândeşti, să speri, orice. Dar e greu. Mai ales când nu vine doctorul. Mama Izei avea dureri. O altă asistentă i-a dat nişte calmante. Nu a luat niciodată în luna asta. Nu e nici ea o adeptă a prea multor medicamente, dar acum le-a acceptat. I-a mai trecut din durere.

Eu am fost atât de calm încât nu mă recunosc. Am privit. Am avut ocazia să văd, nu ca pacient, acea zonă, acei oameni ce lucrează acolo. Am văzut alte cazuri, alţi pacienţi. E deprimant uneori. Unele le scriu aici.

Un tip era deja adormit în patul 14. Era murdar, cu pantalonii în vine, fără pantofi, ciorapi rupţi. Venise cu un poliţist, care apoi a plecat. Poliţiştii stau şi ei pe scaunul de la primul ghişeu şi povestesc. La fel şi cei de pe ambulanţe. Nimeni nu pare că scapă de scaunul de la primul ghişeu. Vecinul nostru dormea. Uneori sforăia. Când era treaz nu-şi putea deschide ochii. O fi fost bătut. Spre dimineaţă, l-au trimis acasă singur. I-au dat nişte pantofi, de fapt cred că erau ceva papuci de plastic, o geacă şi a plecat. I-au oferit bilete de autobuz dar a zis că are bani şi va chema un taxi.

Alt tip, solid, murdar şi el, a venit după noi la patul 13. Avea o pungă de gheaţă pe ochi. Apoi am văzut că era cu ochiul stâng tumefiat şi avea urme de sânge. Iza îmi spune că are cătuşe. Eu n-am observat deşi eram în zona de „Observaţie”. Dar m-am uitat mai bine şi da, avea cătuşe. Nu erau lucioase ci negre. Erau şi doi poliţişti care în liniştea aia vorbeau destul de tare. Apoi dimineaţă i-au schimbat din tură alţi doi poliţişti, un el şi o ea, care s-au pus pe două scaune şi n-au stat o clipă fără să-şi povestească ceva.

M-am plimbat puţin pe acolo. Cel puţin 3 pacienţi sforăiau. Era totuşi noapte, oră la care oamenii normali dorm. Mulţi bătrâni. O bătrânică, singură în patul ei, striga: vreau acasă. Nu ştia probabil de ce e aici. Apoi am auzit totuşi că explicându-i-se înţelegea şi s-a liniştit.

Zona de „Observaţie” are 20 de paturi. Sunt în nişte nişe. Sunt despărţite pe lateral de pereţi, dar majoriatatea au doar perdele ca uşă. Sunt zone destul de mari, pot sta şi rudele. Au paturi din acelea speciale cu motoraşe pentru aducerea în orice poziţie. Totul pare super. Doar timpul de aşteptare nu e super. Câteva camere sunt izolate cu două uşi. Cei ce intră trebuie să-şi ia măsuri şi mai mari de precauţie decât doar mănuşi. Mască, halat special. Nu ştiu ce e cu acele camere dar am văzut o pacientă plecând din ea fără să fie ea izolată de restul lumii.

La toaletă, decepţie. Cam veche aparatura, nu automată, şi totul e parcă dat cu un praf alb. Cred că de la ce mult clor se foloseşte.

Un tip vine calm şi schimbă paturile din care pacienţii au plecat. Are un scenariu bine pus la punct. Cu o cârpă îmbibată în ceva, dă peste tot: aparatură, pat, mânere, întrerupătoare. Întoarce şi salteaua de pe pat să dea pe dedesubt. Apoi dă cu mopul pe jos, un mop ce are o tijă în care toarnă un lichid. Are mănuşi, dar nu am avut răbdarea să-l urmăresc dacă mănuşile cu care ia lenjeria murdară le aruncă şi apoi cănd o ia pe cea curată şi o pune pe pat îşi schimbă mănuşile.

Zonele de urgenţă sunt legate între ele. Asta m-a făcut să cred că doctorul (cică doar unul) e responsabil peste toate la ora aia. Deci criteriile de a merge la bolnavi intervin şi aici: vârstă şi gravitate. Mai erau şi câţiva rezidenţi. Într-un târziu (mult prea târziu), când am întrebat-o pe asistentă dacă acesta este doctorul care trebuie să ne vadă, arătând spre un tânăr, a zis că nu, el e rezident, că e un singur doctor, dar până la urmă şi un rezident poate să vină. M-a lăsat în ceaţă. Acuma aşteptăm doctorul, zice. Da, ştiu asta, mi-am spus, nu e o noutate. Dar ei au nişte răspunsuri standard. Normal.

A venit şi doctorul sau rezidentul, nu ştiu ce era. Nu mai ştiu la ce oră. Speram doar să mai apucăm două ore de somn înainte de a merge la servici. Dar bine că a venit. Aceleaşi întrebări, palpare, explicaţii. Citise fişa şi rezultatele analizelor de sânge. A zis că putem face şi o radiografie, nu e necesar, dar dacă vrem putem. Sigur, vrem, ca să fim siguri.

Acum aşteptăm. Ce oare? Să ne ia cineva? Întreb asistenta ce aşteptăm acuma. Zice că dacă mergem singuri la radiologie lucrurile merg mai repede. Sigur, mergem, zic.

Şi mergem. Acolo chiar nu stăm mult. Deşi nu era încă ora 6 dimineaţă, radiologii lucrau ca pe bandă rulantă. Pacienţi pe paturi rulante erau băgaţi într-o încăpere. Cei pe picioare în alta. Foarte repede am scăpat. Maximum 5 minute pe pacient durează acolo.

Înapoi la “Observaţie”. Acum să vedem cât va dura oare citirea rezultatului. Suntem înapoi în 15. Trecuse de ora 6. Începea să devină un furnicar acea zonă pentru că veneau tot mai mulţi la serviciu. Cei ce urmau să plece, nu mai lucrau. Practic era un status quo. Medicul ce a fost la noi era acum cu încă un medic mai în vărstă şi unul din stagiari în faţa unui monitor. Cînd am trecut pe-acolo, de vreo 3 ori, se uitau la tibii, plămâni, cranii. Speram ca să fie un fel de revizuire a tuturor şi să se uite şi la radiografiile mamei Izei.

Apoi a rămas singur. Scria pe fişe, scria pe calculator. Ni s-au întâlnit privirile. Nu peste mult timp a venit. Eu eram afară din 15. M-a întrebat cum sunt? I-am zis: Imaginează-ţi. Suntem aici de la 22.30, nu am dormit deloc, am întârziat de la servici. Îmi pare rău, zice. Ceva ce da, este unul din punctele decalogului ce l-am citit pe unul din pereţii de la radiologie, un decalog al conduitei şi eticii lor, a celor angajaţi la spital. Din păcate, restul de 9 nu şi l-au urmat în seara asta, în cazul nostru.

A venit, a zis că radiografiile sunt bune. Ne-a dat o reţetă cu două chestii şi ne-a spus că dacă totuşi e mai rău să revenim la urgenţă pentru noi investigaţii.

Am stat în total 9 ore. Am dus-o acasă pe mama Izei, noi doi ne-am luat doar legitimaţiile şi în aceleaşi haine am mers la serviciile noastre. Eu am ajuns la 8.30. Am lucrat de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. N-am spus nimănui nimic. Aş fi putut bine mersi să-mi iau o zi liberă. Am dreptul la 15 zile de boală pe an, plătite. Singurul lucru ce trebuie să-l fac e să anunţ la servici. Un email ajunge. Dar eu nu eram bolnav. Doar nedormit. Puteam să-mi iau o “zi personală”, am dreptul la una pe an, plătită, pentru care nu trebuie să dau nici un motiv. Dar am considerat că pot lucra. Eu lucrez cu clienţi, cu programe, cu cifre şi litere. Cei de la spital lucrează cu oameni şi cu dureri. Ei nu sunt deloc stresaţi. Eu sunt. Dar e mai bine ca ei, ăsta e adevărul. Ei nu se stresează nici dacă le ia foc casa. Aşa e bine. Ei lulcrează fiecare minut. Aşa pare. Aşa am văzut eu. Şi eu lucrez aproape fiecare minut. Dar nu pare, aşa este. Eu n-aş putea fi medic. Dacă aş fi, aş face revoluţie pe-acolo şi m-ar da afară că nu sunt ca ei. Aş face zilnic instructaj cu acel decalog, care este atât de frumos scris.

Ne-am recuperat orele nedormite. Eu, cel puţin, am dormit de vineri de la ora 18 până sâmbătă la 2 fără să mă întorc. M-am uitat la ceas şi apoi am mai dormit până la 7.30. În total cam 13 ore şi jumătate, suficiente pentru două zile. Nu mi s-a mai întâmplat decât o dată în viaţă să nu dorm nici un minut într-o noapte. Eram student şi am terminat un proiect. A doua zi însă, pe la ora 8-9, la un laborator, profesorul m-a văzut cu capul pe masă şi m-a trimis acasă. A fost bine căci am adormit imediat ce am ajuns.

Mama Izei mai are dureri dar urmează tratamentul. Sperăm să se vindece. Când vezi câte se întâmplă la o secţie de urgenţă parcă încerci să devii mai bun, cu tine dar şi cu semenii. Încerci să-ţi spui să ai grijă de sănătate, să mănânci corect, să nu fumezi, să nu bei, să faci sport. Dar la un moment dat în viaţă, orice ai face, organele cedează, nu mai funcţioneză, şi asta poate numai din cauza că au o anumită vârstă. Şi atunci ce mai faci? Nu mai prea ai ce face decât să speri. Să speri că niciodată nu vei ajunge la urgenţă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s