[Notă: M-am gândit mult de tot dacă să scriu sau nu această notă, dar de multe ori, chiar dacă îţi acorzi destul de mult timp să iei o decizie, până la urmă rămâi cu intenţia iniţială. Aşa că iată ce am vrut să spun înainte să citiţi cele de mai jos:

Probabil că cei care mă cunoaşteţi foarte bine, ştiţi deja că în public, cel puţin, nu-mi place şi nu mi-a plăcut vreodată să vorbesc cu cuvinte nepotrivite, ca să le spun aşa. M-am simţit ciudat mereu când în preajma mea, copil fiind, sau şi cu alte ocazii, se vorbea urât, indecent. Recunosc, copil fiind, am vorbit şi eu prostii, dar, cred eu, mai puţin decât uzual.

Dar, pentru că nu ştiu prea multe alte întâmplări, zic eu hazlii, decât cea de azi şi încă una, am să le scriu totuşi şi vă rog să mă scuzaţi. Dacă aveam multe altele, probabil că aş fi sărit peste aceste două. Dar în general am reţinut foarte greu bancuri, sau, pentru că nu am prea avut ocazia, nu am reţinut nici întâmplări hazlii prea multe. O să spuneţi că totuşi am publicat deja ceva indecent: „pictura” mea care se numeşte „Stări de spirit”. Dar am să vă răspund că acea chestie, că pictură nu e, este o treabă cu substrat şi nu are nimic de-a face cu ceea ce pare că se vede. Bine, hai că până la urmă nota va fi mai lungă decât întâmplarea, aşa că o închei aici.]

Anul e 1995. Locul e Coreea de Sud. Personaje: nea Gigi (şeful mecanicilor români), Petre (şeful român al lucrării), Don (şeful englez al lucrării), Vanessa (soţia lui Don), eu şi vreo încă 8-10 români din aceeaşi echipă.

E luni dimineaţă, ora e cam şapte fără zece minute. Suntem toţi într-un vestiar improvizat unde unii se schimbă în salopetele de lucru, alţii încearcă încă să se trezească, iar alţii numai stau (şăd) cu ochii-nchişi sau cu privirea-n gol şi probabil socotesc în gând câte zile mai sunt până să plece spre casă.

În timp ce se schimba, nea Gigi începe să turuie despre Don şi soţia lui, cum că aseară Don a prins-o pe Vanessa cu Tughederu’ în pat. Şi că Don e tare supărat. Şi tot repetă, Tughederu’-n sus, Tughederu’-n jos. Lui Petre nu-i vine să creadă. Cu toţii ascultăm nedumeriţi. După câteva minute, Petre întreabă: nea Gigi, dar cine e Tughederu’ ăsta? Nu ştiu Petrică, dar ştiu că mi-a povestit Don că a prins-o ieri pe nevastă-sa cu Tughederu’ în pat şi e foc de supărare.

Petre îşi dă seama şi zice: nea Gigi, tughedăr (together) înseamnă împreună în limba engleză, deci Don a încercat să-ţi spună că ieri nu a făcut nimic altceva decât a stat toată ziua împreună cu soţia lui, adicăa au stat together. Izbucnim cu toţii în râs. Nea Gigi, ruşinat: păi bine măi Petrică, şi de ce m-ai lăsat să continui să povestesc atâta timp? De parcă l-ar fi putut opri cineva. Era atât de entuziasmat cu Tughederu’ lui Vanessa de nimeni nu-l putea opri.

Această întâmplare reală (am schimbat doar numele personajelor), este un exemplu care demonstrează cum din neînţelegere se poate schimba realitatea, se pot propaga lucruri care sunt la 180 de grade faţă de cele reale. Demonstrează cât de important este să înţelegi măcar o limbă străină atunci când eşti într-o ţară străină. Demonstrează câte se pot spune despre ceva sau cineva în necunoştinţă de cauză. Şi cum oameni complet nevinovaţi pot deveni peste noapte autori de fapte inimaginabile.

Este atât de important să vorbim şi să ne dăm cu părerea despre ceva sau cineva numai atunci când ştim fapte reale, nu imaginare. Altfel, putem face atâta rău încât uneori nimic nu se mai poate repara. Este bine ştiut că o dată ce o ştire falsă a fost aruncată, dezminţirea ei nu mai prinde atât de uşor şi mulţi rămân cu prima impresie, cea care este complet falsă.