Delegaţia

Acest text (prea lung) trebuia să apară pe întâi aprilie, dar poate va ţine loc vreunui moment (cam slab și tras de păr) din programul din seara de Revelion. La Mulţi Ani tuturor!


Am fost întrebat de ce nu mai scriu. Păi, am scris. Dar n‑am publicat. De ce? Pentru că nu am avut acces la internet. Poate că nu mă credeți, dar chiar așa s‑a întâmplat. Iată care a fost situația:

Acum trei ani lucram la o firmă mixtă româno‑daneză cu sediul în Groenlanda. La un moment dat, s‑a transmis o circulară către toți angajații firmei, în care se spunea că se caută voluntari pentru o delegație mai deosebită, adică o expediție științifică în Groenlanda, care urma să se desfășoare chiar în mijlocul insulei. Plata promisă era de trei ori salariul brut de acasă, plus salariul de acasă, deci cei trei voluntari urmau să primească patru salarii în loc de unul. În plus, acolo, toate cheltuielile cu cazarea și masa urmau să fie asigurate de firmă. Suna așa de frumos și era atât de atrăgător.

Cu toate acestea, nimeni nu s‑a înghesuit să se ofere ca voluntar. De ce? Pentru că durata delegației urma să fie de un an. Un an întreg rupt de lume. Așa că, cu toți banii mulți în joc, nimeni nu s‑a oferit să participe în această expediție.

Dar experimentele trebuiau totuși duse la bun sfârșit pentru că făceau parte dintr‑un contract foarte important și bănos al companiei. Dar cum să se facă acele lucrări fără oameni acolo, pe teren? Că roboți care să execute toate experimentele acelea încă nu se inventaseră. Așa că ideea ce i‑a venit marelui șef de trib, vreau să zic de companie, a fost să se tragă la sorți cei care vor pleca în expediție.

Lumea n‑a fost prea fericită cu această abordare. Nu li se părea corect. Ca o consecință a plângerilor unor angajați, cei de la conducere au spus “bine, atunci nu tragem direct la sorți dintre toți angajații, ci mai întâi căutăm voluntari pentru tragerea la sorți, iar cei ce nu vor să se înscrie de bună voie pe lista de voluntari, nu trebuie s‑o facă”. Cum vine asta? Voluntari pentru tragerea la sorți pentru ceva ce nimeni nu voia, deci cam tot aia era. Ei, până la urmă, peste două zile, am fost anunțați că s‑au înscris un anumit număr, necunoscut, de voluntari, deci va urma tragerea la sorți. Eu îmi zisesem așa: nu am câștigat niciodată la nicio tragere la sorți, la nicio tombolă, la nicio extragere loto sau bingo, la nimic, așa că nu voi fi eu acel “norocos” care să fie acum tras la sorți. Pentru că eram vreo două sute de colegi firmă, mi‑am zis că șansa să fiu chiar eu unul dintre cei trei care vor fi trași la sorți era prea mică.

Însă a doua zi, am fost anunțați că nu va mai fi nicio tragere la sorți. Urale de bucurie se auzeau de peste tot. Dar, apoi, în al doilea mesaj de la conducere, ajuns după cinci minute de la primul, se spunea că nu a fost necesară tragerea la sorți pentru că numărul de angajați înscriși pe lista de voluntari pentru tragerea la sorți a fost de exact trei, așa că toți cei care s‑au înscris au “câștigat”. Conducerea continua să considere și să ne sublinieze că această expediție este, de fapt, un câștig pentru cei trei fericiți câștigători. Bineînțeles, unul dintre cei trei am fost chiar eu.

Și așa mi‑am câștigat eu dreptul, sau norocul, cum vreți s‑o luați, să particip la un an de experimente ce urmau să fie executate în mijlocul Groenlandei. Mi‑am spus că imediat ce mă voi întoarce din delegație, voi juca la toate loteriile posibile și sigur voi câștiga vreo sumă mare de bani. Omisesem însă în raționamentul meu ideea că la serviciu am avut șanse trei din trei să “câștig”, pe când la loto șansele sunt de unu la vreo douăzeci‑treizeci de milioane, dacă nu chiar mai mici. O mică diferență. Ca să nu vă țin prea mult cu sufletul la gură, pot deja să vă spun că, la puțin timp după cei trei ani care au trecut până să mă întorc din delegația asta, am jucat la loto, bingo, cazinouri și loz în plic, dar n‑am câștigat nimic. Am pierdut toți acei bani din salariul meu baban de pe trei ani – care oricum au fost câștigați, se poate spune, pe nedrept –, dar am câștigat experiență și câțiva prieteni de suferință de la “Asociația celor care au jucat și pierdut totul la loto sau alte jocuri de noroc, autorizate sau neautorizate”.

Poate vă întrebați cum de am scris că m‑am întors după trei ani, și nu după doar un an cât se preconizase că va dura expediția. Păi, povestea e cam lungă. Dar s‑o iau cu începutul, deși dacă abia acum încep, când sunt sigur că deja v‑ați plictisit, cred că sunt puține șanse să citiți mai departe. Eu totuși încerc.

Mai întâi, puțin despre noi, cei trei “bucuroși câștigători” ai biletelor gratuite și “all inclusive” pentru călătoria de un an în paradisul alb. Pe mine mă cunoașteți, deci nu vă mai încarc memoria. Al doilea pe listă a fost un tânăr stagiar, băiat foarte deștept, dar cam fricos. Fricos cam de orice, chiar și – de fapt, mai ales –, de fete și umbre, chiar și de umbra lui. Și‑a spus că această experiență va fi școala vieții lui. Nu făcuse armată! În sfârșit, al treilea participant, a fost un coleg de la contabilitate, un bărbat bine, musculos, mai în vârstă, care mai avea doar trei ani până la pensie și care se cam săturase de toate cele ce le făcea acasă și la serviciu. Așa că, și‑a zis el, o aventură nu‑i va strica. Când l‑a auzit pe tânărul nostru coleg spunând că el a venit aici pentru școala vieții, l‑a pufnit râsul și i‑a zis: „Fiule, școala vieții nu e nici armata, nici expediția asta, ci adevărata școală a vieții este căsnicia, ascultă‑mă pe mine.”

Niciunul dintre noi nu ne cunoșteam unul cu altul. Lucram în aceeași firmă, dar în compartimente diferite. Așa că am avut multe de povestit unii altora Cel mai mult, bineînțeles, a avut de istorisit cel cu școala vieții absolvită.

La trei zile după ce am fost anunțați că suntem cei ce vor pleca, eram deja în avionul spre destinație. Ni s‑a făcut instructaj o după‑amiază și o dimineață. Atât a fost de‑ajuns după părerea lor. Oricum, nu era mare lucru ce trebuia noi să facem acolo. Eram, de fapt, puși să așezăm niște senzori în diverse locuri și apoi să citim și să înregistrăm rezultatele. Simplu. Ca să ne facem o idee de cum va fi acolo, ne‑au dus la un abator, ne‑au dat haine groase și ne‑au ținut într‑un congelator unde trebuia să facem exact ceea ce va trebui să facem și pe teren. Să punem niște senzori și să citim rezultate. Această sesiune de instructaj trebuia să dureze jumătate de oră, dar yala ușii congelatorului s‑a blocat. Nu aveau cheie de rezervă, așa că a trebuit să cheme niște specialiști în yale, nu absolvenți de Yale, care, fiind o zi de sărbătoare, seara la șase, nu lucrau, ci, mai mult, erau deja turtă, nu dulce, ci turtă cu arome de prună. Așa că a trebuit să așteptăm până a doua zi dimineață ca să fim scoși de acolo. Dimineața specialiștilor in yale începea pe la ora 13.00. Dacă am fi știut noi ce a prevestit această prelungire a șederii noastre în acel congelator…

Ieșiți de acolo, zgribuliți de frig și înfometați, ne‑au condus printre animale, vii și mai puțin vii, să ne familiarizăm cu procesul de fabricație al cărnii congelate la pachet. Ne‑au spus că, poate, ne va ajuta și această experiență la ceva. Pe mine m‑a convins și mai mult că a fi vegetarian e cea mai bună opțiune pentru unii mai sufletiști, ceea ce nu era cazul meu, așa că, după ce am vărsat tot ceea ce mâncasem în ultimele trei zile, am mâncat, de ciudă, o friptură imensă.

Cu instructajul gata făcut, a doua zi, ne‑am îmbarcat într‑un avion mic, gri și ciudat, fără inscripții, fără ferestre, care avea doar câteva locuri pe niște bănci lungi și înguste așezate de‑a lungul fuzelajului. Bagajele și instrumentele erau toate la locul lor, în același loc cu noi. Totul arăta ca un garaj de formă tubulară terminat la capăt cu două scaune și două ferestre cât ecranul unui telefon mobil mai mare. După vreo două ore – în care pe ecranele super performante, așezate de o parte și de alta a fuzelajului, nu am văzut decât zăpada de dedesubt –, ne‑au anunțat că am ajuns la destinație. Noi am întrebat îngrijorați: “Unde e aeroportul?” Unul dintre piloți ne‑a răspuns calm că nu există aeroport și că vom sări cu parașuta. “Cuuum? Păi, niciunul dintre noi nu a mai sărit cu parașuta!”, a sărit cel mai tânăr dintre noi ca ars. “Știm, a răspuns copilotul. Dacă v‑ar fi spus că veți sări nu ați mai fi urcat în avion. Dar să știți că e foarte simplu. Nu aveți nimic de făcut. Doar săriți și apoi totul e pus la punct, nu trebuie să faceți decât cel mult să vă rugați, dacă vreți și puteți.” Peste câteva momente, ne‑au tras fiecăruia un șut în fund și așa a început aventura noastră în mijlocul Groenlandei.

Am aterizat toți trei cu bine: eu, cu un umăr dislocat; tânărul, cu o gleznă luxată; iar cel mai în vârstă dintre noi, cu un deget fracturat. Jos, am avut o mare surpriză. Se pare că cineva mai fusese tot atât de fraier ca și noi și a mai petrecut mult timp pe acolo. Ne simțeam deja – din prima clipă a contactului nostru cu solul, sau mai bine zis gheața, Groenlandei – mult mai bine, știind că nu eram doar noi cei păcăliți. Surpriza mai mare a fost că locul unde urma să locuim era un iglu imens, mare cam cât o jumătate de teren de fotbal. Cum am intrat însă, pe brânci, în igluul nostru, am fost șocați să vedem că înăuntru era construit un mic orășel, format din mai multe igluuri, colorate, bănuiam noi, ca să ne fie mai ușor cu orientarea prin acel mic orășel. Fiecare aveam dormitorul nostru, existau băi, bucătării, săli de lectură, biblioteci, sufragerii, săli pentru exerciții, discoteci, cinematografe, toate acestea fiind niște igluuri mai mici sau mai mari. Toate încăperile erau puternic luminate. Chiar la intrare, am găsit niște caiete de instrucțiuni în care ni se explica, mult mai bine decât în instructajul de la firmă, cum funcționează totul, ce vom avea de făcut, cum e viața pe acolo și multe altele. Ne‑am dat imediat seama că dacă ni s‑ar fi arătat aceste instrucțiuni încă de acasă, probabil că ne‑am fi dat demisiile imediat și am fi renunțat la această frumoasă și instructivă delegație.

E greu de crezut, dar stăteam de multe ori în pantaloni scurți și tricouri pentru că temperatura din interior era de plus treizeci de grade. Toate igluurile mici, dar și cel mare, aveau însă senzori de fum (ca să nu ia foc gheața de la vreun incendiu?), așa că nu puteam face foc înăuntru. Voiam, mai ales, să facem fripturi și mici românești. Să nu credeți că vânam pentru a ne asigura traiul. Nu, toată cărnăria, sponsorizată de abatorul în care am fost blocați în congelator, a fost parașutată, o dată cu noi, la începutul expediției, congelată, de parcă mai era nevoie de așa ceva la temperaturile alea. Dar chiar că era nevoie. Aveam un frigider și mai multe congelatoare într‑un iglu special amenajat. Nu puteam să ne permitem să lăsăm mâncarea afară ca să nu‑i atragem pe prietenii noștri, urșii polari. Trebuia însă să ieșim din igluul cel mare, “Mar-a-Lago” cum îl poreclisem noi, să ne facem fripturile. Afară erau temperaturi de minus patruzeci și cinci ‑ cincizeci de grade Celsius, ca să nu mai spun de brizele – că tot ne credeam într‑o stațiune celebră – care suflau pe acolo, așa că era o adevărată aventură să facem focul. Unul stătea de “șase” ca să ne anunțe dacă avem vizitatori. Nu, nu vecini, că din ăia nu aveam, ci vreun animal. Altul făcea un fel de cort deasupra grătarului, în timp ce al treilea încerca să aprindă focul. Toți trei am executat, prin rotație, aceste trei sarcini, iar când îi venea celui mai tânăr coleg rândul la statul de “șase”, era mai mereu să rămânem nemâncați pentru că, la orice mișcare ce i se părea lui dubioasă, striga din toți rărunchii “șaseeeee, șapteeeee” și ne punea să fugim cât puteam noi mai repede în interiorul “stațiunii”. (N-am înțeles niciodată de ce spunea și șase, și șapte, dar, probabil, voia să fie sigur că îl auzim. Sau, o altă teorie a mea, este că îi plăcea, de fapt, numărul treisprezece, și‑l spunea din bucățele.) O singură dată s‑a dovedit că a avut dreptate, atunci chiar a venit un urs, iar în acea zi am mâncat biscuiți. Nu că n‑am fi avut destulă mâncare în interior, dar mai mult de ciudă, toți, și frică, unii dintre noi.

Așa cum am mai spus, scopul expediției a fost foarte simplu: să culegem și să înregistrăm date pe care, apoi, specialiștii le vor folosi la determinarea influenței tehnologiei 13G atât asupra oamenilor – adică a noastră, a celor trei cobai –, cât și asupra animalelor, peștilor, gheții, aerului și tot ce mai mișca sau nu, precum mostre de aluminiu, fier, plastic, pungi de plastic biodegradabile, găleți, furculițe de unică folosință, biberoane și alte câteva articole folositoare sau inutile din anturajul oamenilor, civilizați sau nu.

Sunt multe de povestit despre cei trei ani petrecuți acolo. Trei ani, în loc de unul, pentru că după ce s‑a dus vestea că cineva voia să cumpere toată insula pe un pumn de galbeni, nu prea munciți, guvernul a tăiat toate legăturile cu exteriorul, de parcă asta ar fi ajutat cu ceva în fața unei mari puteri mondiale. Dar așa au hotărât senatorii lor care au aprobat, în acest sens, o lege cât ai zice “pește”. Lucrul acesta, tăierea legăturilor cu exteriorul, s‑a întâmplat chiar în prima săptămână de la ajungerea noastră acolo. Dar noi, cei trei șoareci de laborator, am aflat asta abia peste trei ani. Fiind acolo, eram convinși că nu aveam cum să avem legătură la internet în mijlocul acelui deșert hibernal. Dar, am aflat noi la întoarcere, cei dinainte au avut. Au avut tot ce și‑au dorit, de la servicii de internet și telefonie până la televiziune cu emisiuni din o sută nouăzeci și cinci de țări de pe glob. Totul era prin satelit, totul folosea tehnologia 13G. Dar, din cauză că legăturile au fost tăiate, toate experiențele noastre s‑au pierdut. Așa că putem spune că am stat acolo trei ani cam degeaba. Nu numai pentru că s‑au pierdut datele noastre, ci și pentru că, oricum, ceea ce am făcut acolo a fost inutil. Cineva a scris “13G” când a copiat un “BG”, scris mai lăbărțat, de pe un formular pe altul, și, din această cauză, noi am executat un cu totul alt set de experimente decât ar fi trebuit. Noi trebuia să înregistrăm și să măsurăm, de fapt, mirosurile produse de BăleGarul (de aici numele de cod “BG”), produs de vietățile care trăiau pe‑acolo, dar noi am măsurat undele tehnologiei “13G”. O mică, dar foarte mare diferență. Nu am aflat nici până în ziua de azi ce nevoie ar fi fost ca trei oameni să petreacă un an să măsoare caracteristicile unor mirosuri, dar asta e o altă poveste, care, sincer, nici nu mă interesează. Probabil vor fi alți fraieri care vor accepta să facă aceste experiențe în viitor și, probabil, am căzut noi trei de acord după ce am aflat de greșeală, acelea vor fi niște experimente ultra secrete comandate de marile companii de televiziune pentru dezvoltarea unei tehnologii care urmează să ne inunde casele viitorului: televiziunea mirositoare.

Bine că măcar am fost plătiți, mai puțin salariul pe ultima lună, pentru că, după ce s‑a aflat că trei oameni au stat trei ani degeaba într‑o delegație care trebuia să aducă mari beneficii firmei și că totul a fost o mică coțcărie, au început să cadă capete. Mai întâi mici, apoi tot mai mari, până ce întreaga firmă a dat faliment, lăsând pe drumuri sute de angajați nevinovați.

Dar expediția nu a fost chiar degeaba. Prietenia pe care am construit‑o între noi, cei trei temerari, este una deosebită și va dăinui toată viața. Este cel mai frumos lucru care ni s‑a putut întâmpla acolo.

Iar întoarcerea noastră acasă, după trei ani, a fost una de neuitat. Așa cum era normal, rudele ne‑au așteptat cu nerăbdare la aeroport. Noi însă, fiind cu toții nebărbieriți de trei ani, eram de nerecunoscut, așa că am trecut ca prin brânză de focă printre toți. Am crezut că a fost o neînțelegere și că rudele noastre au încurcat ora sau data la care trebuia să sosim, astfel încât încă nu veniseră. Nici noi nu i‑am recunoscut la ieșirea din aeroport pentru că unii erau mai chei, alții mai pletoși, unii copii crescuseră în trei ani de erau total diferiți, dar, cel mai important, pentru că erau obturați și nu se puteau zări de zecile de baloane și pancarte cu urări de bine ce le aveau cu ei. Văzuserăm noi un grup mare de entuziaști, dar credeam că așteptau echipa națională de popice, care tocmai câștigase campionatul mondial, și nicidecum pe noi. Așa că, ajunși cu toții acasă, ne‑am îngrijorat văzând că toate casele noastre erau nepopulate. Nu era un mare șoc pentru noi, oricum fuseserăm obișnuiți cu pustnicia, dar unde oare ne erau familiile? Am rugat un vecin să ne lase să ne sunăm rudele și atunci am aflat că, de fapt, erau la aeroport. Au venit repede, cu toții, acasă la mine, cu cele trei autobuze închiriate special pentru această ocazie, iar ce a urmat a fost o petrecere de neuitat care a durat o zi și o noapte, ca o nuntă adevărată.

Mai este ceva cu care vom rămâne pe viață, și cu asta închei. Eu am visat mereu să devin un cântăreț celebru. Dar cum să ajung cântăreț dacă nu am voce? Ascultam muzică aproape non‑stop, era singurul mod de a suporta liniștea din acel loc pustiu. „Going Home” („Plec acasă”), o piesă a formației Smokie, mă întrista și‑mi provoca un dor de casă usturător:

„Well now that I’m leaving
well now that I’m going home
It’s hard for me to believe in
all those words now that I’m all alone
I’m going home, I’m going home.”

„Ei bine, acum că plec
Ei bine, acum că plec acasă
Îmi e greu să cred în
toate acele cuvinte, acum că sunt atât de singur
Plec acasă, plec acasă.”

Și tot ascultând atâta muzică, acolo, în acel iglu al meu verde, călduros și primitor, mi‑a venit o idee: în loc să cânt, hai să încerc să fluier și să zumzăi. I‑am cooptat și pe cei doi colegi și am reușit să compunem vreo zece melodii diferite. Neavând niciun instrument, am ales niște bâte, linguri, oale, mostre de aluminiu, cupru, fier și altele, găleți, sticle și ce mai aveam pe acolo și din toate acestea am construit niște instrumente ingenioase. Eu eram solistul principal la fluierat și zumzăit, dar, când era nevoie, mă acompaniau ori încă unul, ori amândoi, iar la “instrumente” cântam toți trei. Am reușit astfel să punem la punct zece melodii. Ajunși acasă le‑am înregistrat și am produs un CD. S‑a vândut în vreo treizeci‑patruzeci de exemplare. Ni l‑au cumpărat mai ales rudele și câțiva colegi de birou, dar hei, nu râdeți de noi. A fost, până la urmă, ceva nou pentru noi și am reușit măcar să facem ceva, dacă tot am pierdut vremea degeaba. Niște întreprinzători ne‑au copiat ideea, au construit și ei instrumente ca ale noastre, aproape identice, au ales niște talentați la fluierat și zumzăit și, în scurt timp, au devenit cu toții milionari. Mai puțin noi trei care nu am patentat ideea.

Așa că acesta este motivul pentru care nu am mai scris.

8 gânduri despre “Delegaţia

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s