Lada

Pe când eram mic, chiar foarte mic, am avut un tovarăș de joacă cu care-mi petreceam destul de mult timp în curtea din jurul blocului în care locuiam amândoi. Îl voi numi, la întâmplare, Dorin. Nu e numele lui real.

Tatăl lui Dorin era șofer și din cauza asta era plecat de multe ori de acasă. Când se întorcea, aducea de multe ori lăzi; lăzi foarte mici sau uneori mai mari, umplute cu ceva, nu contează ce. Uneori erau mai multe și trebuia chiar ca toată familia să-l ajute la cărat.

Pe lângă lăzile aduse de tatăl lui Dorin din când în când, mai exista o ladă mare și enigmatică ce-și ducea veacul sub una din scările blocului nostru. O ladă ce o vedeam mereu în același loc și cu care ne obișnuisem deja cu toții. Făcea parte din peisajul nostru cotidian. Era o ladă mare, chiar neobișnuit de mare, din lemn, ce părea veche, o ladă ce părea că nici măcar nu poate fi urnită din loc, o ladă ce nu părea că se deschide vreodată pentru că nu avea nici lacăt, nici încuietoare, nici măcar balamale ci era toată bătută în cuie. N-am aflat niciodată ce se afla în ea. Totuși, un zvon ce l-am auzit de câteva ori, un zvon plauzibil, zic eu, era că în acea ladă se găseau niște cărți vechi ale lui „Moșu”, un bătrânel de la etajul I, sau poate ale băiatului lui, un doctor destul de renumit.

Cred eu că Dorin era fascinat de lăzi. Mai ales de ce s-ar putea ascunde în ele. Nu în cele aduse de tatăl lui, care erau lăzi fără capac, deschise, și în care știa foarte bine ce se găsea, dar cred eu că era fascinat de lăzile enigmatice în care nimeni nu știa sigur ce se află, un exemplu fiind cea de sub scara blocului nostru.

Și mai cred, tot eu, că din cauza că lăzile enigmatice erau închise, că nimeni nu știa și nu putea vedea ce se află în ele, Dorin se credea puternic. Puternic pentru că imaginația lui putea umple cu absolut orice voia el o asemenea ladă enigmatică. Și nu numai una. Putea umple câte dorea el.

Așa cum pe Dorin îl fascinau lăzile pe vremea aia când poate avea 5-6-7 ani, pe mine mă fascinează acum gândul la puterea lui de a-și imagina, ca să nu spun minți. Pentru că întâmplarea, adevărată, continuă așa:

Într-o zi, pe când alergam noi prin curte, Dorin mi-a spus că tatăl lui este plecat, ca de obicei, deci nu era ceva nou, dar că atunci când se va întoarce, ne va aduce, numai lui și mie, câte o ladă plină de jucării. Jucării de tot felul, de la mașinuțe la mingi, de la animale de pluș la patine cu rotile, tot ce vrem și ne dorim și ce numai prin Neckermann mai văzusem pe câteva pagini ce erau alocate pe vremea aia jucăriilor nemțești, în acele cataloage pline de lucruri altfel neinteresante pentru copii ca noi, cum ar fi haine, pantofi, pijamale, lenjerie și alte lucruri plictisitoare. Dar jucăriile de pe cele două-trei pagini le țineam bine minte.

Auzind ce spune Dorin, eu am crezut totul din prima secundă. Eram atât de bucuros. Jucăriile erau plăcerea mea cea mai mare la vârsta aia de 6-7-8 ani.

La un moment dat, tatăl lui a venit acasă, dar nu cu lăzi cu jucării ci cu lăzile lui obișnuite din a căror conținut oricum eu nu primeam niciodată nici măcar o boabă.

Apoi lada cu jucării s-a înmulțit. După ce tatăl lui pleca din nou, ca de obicei, Dorin îmi spunea că ne va aduce tot mai multe lăzi pline de jucării. Dacă țin bine minte, numărul lor a ajuns la un moment dat la un plauzibil, pentru mine, 15 sau 16. Iar eu mi le imaginam mari cât lada enigmatică de sub scară. Mari și greu de urnit. 15-16! Nici nu mă gândeam, normal, zic eu, la mintea mea de atunci, unde aș fi pus eu atâtea jucării? Cine se gândește la amănunte din astea nesemnificative la 6-7-8 ani? Eram orbit de fericirea că voi avea atât de multe jucării.

Lăzile cu jucării n-au apărut niciodată, mai trebuie s-o spun? Iar eu, pentru că nu mi-a plăcut, în general, să pun oamenii în situații jenante, nu-l întrebam pe Dorin mai nimic despre ele. Iar el continua să povestească despre ele. Iar eu continuam să ascult. Până la urmă am uitat de lăzi. Cred, și sper, că și el la fel.

Acum stau și mă întreb dacă Dorin, la vremea aia, oare chiar era fericit povestind despre lăzile cu jucării? Oare își procura el fericirea cu astfel de vise, ca să nu le spun, repet, minciuni? Oare ce știa el la vârsta aia despre minciuni? Ce știa el despre promisiuni? Ce știa el despre amăgirea ce o provoca cu acele minciuni?

Sincer, eu cred că nu știa nimic din toate acestea. Era doar modul lui de a fi. Era scris cumva în genele lui, în ADN-ul lui, ca să folosesc un cuvânt mai modern. Așa se manifesta el. Într-un fel îmi inspiră milă. Milă pentru că el trăia totuși într-o familie nevoiașă în care doar un singur om, tatăl lui, muncea ca șofer pe un salariu mic, sunt sigur. Milă pentru că poate așa se auto fericea și el pentru câteva momente. Pentru că, probabil, după ce ne despărțeam și mergeam fiecare la casele noastre, el revenea la realitate și realiza că lăzile acelea pline de jucării nu vor veni niciodată. Doar dacă, nu cumva, povestea nu era inventată de el ci chiar i-a fost spusă și lui de cineva mai în vârstă. Iar el chiar credea, la fel ca și mine, în ea. Caz în care mi-e și mai milă de el.

Mă mai gândeam zilele astea la ceva. Din păcate, minciuna este uneori un mod de viață a unor oameni. Nu vreau să generalizez pentru că nu-mi place să generalizez, dar dacă ne uităm în jurul nostru sunt sigur că putem vedea cu toții măcar un exemplu de om care ne vinde vise frumoase, cu bună știință. Pentru că, cred eu, după ce treci de o vârstă, hai să spunem de vârsta majoratului, nu mai poți să spui că nu știi ce faci, că nu știi că minți. Nu, acesta e felul lor de a fi, e scris în genele lor, în ADN-ul lor. E modul lor de a se preface că sunt puternici. Dacă administrează ceva (poate fi o rețea de calculatoare, un anumit program de gestiune, chiar o asociație de locatari, sau orice altă asociație, mai mică sau mai mare, uneori mare chiar cât o țară întreagă), au imediat acces la lăzi enigmatice, accesibile numai lor, lăzi pe care le umple cu ce vor ei și din cauza cărora se simt puternici. Mi-e milă și de ei pentru că nu cred că sunt nici ei fericiți. Dar cel mai milă mi-e de cei ca mine la 6-7-8 ani, care cred orbește în ceea ce li se spune.

Nenorocirea este că unii continuăm să credem până la adânci bătrâneți în poveștile cu lăzi pline de jucării spuse de oameni cu multă imaginație, oameni trecuți de vârsta majoratului, vârstă la care pot vota și pot fi votați.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s