„A-ţi aduce aminte este frumos. Dar a trăi numai din amintiri este dureros.”

Guillermo Villas, un jucător de tenis din generaţia lui Ilie Năstase.

Cred că Guillermo, cu 6 ani mai tânăr decât Ilie, era încă jucător activ atunci când am citit acest citat într-un ziar „Sportul” şi l-am decupat. Mi-a plăcut mult. Nu l-am uitat niciodată.

Ştiu că suntem unii cărora nu ne plac amintirile. Sunt unele lucruri din trecut care şi-au pus o amprentă atât de negativă şi ne-au făcut atât de mult să suferim încât spunem uneori: „Nici nu vreau să-mi amintesc de asta”. E normal să nu vrem să ne amintim de asemenea vremuri, fapte sau întâmplări. Respect dorinţa acestor oameni de a nu le aduce aminte de trecut.

Ştiu că se spune că trebuie să trăim în prezent. Dar dacă prezentul nu e unul plăcut de care să te bucuri? Nu ştiu, dar parcă rememorând amintirile din trecut trăieşti o altă viaţă, una paralelă (sau secreta?). Şi când ai trecut prin clipe plăcute, clipe pe care ai dori să le mai trăieşti o dată, nu e normal să-ţi placă să-ti aminteşti de ele? Nu e normal, ca atunci când încerci să adormi, noaptea târziu, dar nu poţi, să încerci un altfel de somnifer, mai ales dacă nu vrei nici în ruptul capului să iei pilule adevărate? Să îți aduci aminte, să te teleportezi în acele vremuri din trecut şi să le retrăieşti, să încerci să atragi un vis frumos care îţi va asigura un somn liniştit?

Am făcut uneori un exerciţiu: să fac eforturi să-mi amintesc cea mai veche întâmplare de când eram copil, de la vârsta cea mai fragedă. Iată ce mi-am amintit:

1. Mama. Eram mic de tot, poate 3-4 ani. Am dormit după masă, iar când m-am trezit mama mi-a dat o maşinuţa, o basculantă de tablă, căreia i se deschidea trapa din spate şi care era tocmai bună de jucat în groapa cu nisip din curte.
2. Tata. Aşezat în fotoliul lui preferat din sufragerie. Am primit, cred de ziua mea la 5 ani, două tablete din acelea mari de ciocolată Kandia. Eram retras şi ruşinos. Am vrut să mă strecor între fotoliu şi dulap ca să fug în altă cameră. Tata a întins mâna spre mine. Nu ştiu dacă m-a prins sau nu.

Copiii nu uită. Mai ales când sunt minţiţi. Dar nu uită nici clipele frumoase care le-au marcat viaţa.

Am auzit spunându-se despre copii că sunt nişte prostuţi, nu ştiu multe, trebuie păcăliţi de exemplu cu mâncarea, care trebuie băgată pe gât chiar dacă lor nu le este foame la ora mesei.

Dar copiii nu uită. Sunt sigur că nici Ionuţ nu va uita multe lucruri, din păcate unele nu prea bune. Dar sper să-şi aducă aminte şi de cele bune.

Care este fenomenul care-l face pe un om să-şi aducă aminte anumite lucruri petrecute cu mai bine de 30, 40, sau chiar 50 de ani în urmă de parcă s-ar fi întâmplat acum o oră sau un minut? Care este fenomenul care te face să nu uiţi niciodată un citat, ca cel de mai sus, sau un text scris cu foarte mulţi ani în urmă, ca de exemplu: „A venit primăvara. Afară. Pentru că în sufletul tău a fost şi va fi mereu primăvară. Şi cred că în primăvara sufletului tău există o floricică şi pentru mine. Pentru aceasta îţi mulţumesc din inimă”.

Cred că dacă nu uităm niciodată ceva, înseamnă că acele întâmplări, scrieri sau vremuri au avut un impact foarte mare asupra noastră. Înseamnă că acei neuroni care s-au legat acolo undeva în creierul nostru nu se mai pot dezlega niciodată. S-au lipit definitiv şi vor rămâne aşa toată viaţa.