Părerea mea despre… „Odihnește-te unde noapte te-a prins” de Victoria Dragu Dimitriu, de la Editura Coresi (Librăria Coresi)

Victoria Dragu Dimitriu ne prezintă în Odihnește-te unde noapte te-a prins o abordare inedită: cele „șapte povești cu femei” – subtitlul cărții – sunt povestiri în ordine cronologică din punct de vedere al vârstei personajelor principale. Cartea este un șirag cu șapte perle. Șapte perle despre șapte femei diferite, autoarea adăugând câțiva ani personajului principal, de fiecare dată altul. Tot ce au în comun este faptul că sunt femei cărora le place să-și povestească viața.

Cele descrise se întâmplă de-a lungul secolului trecut, mai ales înainte de 1989, și urmează viețile unor personaje diferite în momente diferite ale vieții, începând cu o copilă până la o femeie în vârstă de 92 de ani.

Scriitoarea are un talent fantastic de a povesti niște vieți și evenimente normale, banale uneori, deosebite alteori, unele ieșite din comun, altele comune, cu un har care te face să te simți acolo, te face să vrei mai mult, mai multe amănunte, mai multe pagini, mai multe povești și, cel puțin mie, îmi produce o poftă deosebită de a asculta poveștile altora, de a citi mai mult. Mulțumesc doamnă Victoria Dragu Dimitriu.

Eu, ca cititor, m-am simțit ca și cum aceste povești mi-au fost narate de un prieten sau o rudă, cu o „voce” caldă și calmă, la gura sobei, savurând o ceașcă de cafea sau de ceai, într-o seară de iarnă friguroasă dar frumoasă. Cuvintele seamănă cu un balsam pentru suflet. Este un scris lin, curat, limpede, sincer, împăciuitor. Asta am simțit eu citind aceste nuvele. Cât de mult mi-aș fi dorit ca astfel de momente reale, seri de povești cu ai mei, să fi avut loc atunci când încă se mai putea.

Tia, personajul principal din prima nuvelă, „Butoié”, este o fetiță, probabil de vârstă preșcolară, zglobie și drăguță, care are doi frați, pe Eva și Dinu. Îi place să se uite la Stan și Bran. Când visează urât se furișează în patul părinților, lângă mama ei.

Ascultă ce vorbește mama ei la telefon și încearcă mereu să ghicească cine este la celălalt capăt al firului. Mama povestește mereu despre ei, copiii, dar și multe altele. Tia spune că mamei îi place foarte mult să sporovăiască la telefon. Pe ei însă, copiii, nu-i sună nimeni la telefon. Pe ei, când îi caută vreun copil, îi strigă direct din curte sau din stradă.

Fetiței îi place să zburde prin toată casa, să se ascundă de fratele ei sau să iasă pe balcon. „Cel mai mult, Tiei îi plăcea în bucătărie, unde se pregăteau toate minunile, de la cele mai dulci, la cela mai acre, iar niște doamne brodate pe pereți, ținând degețelul arătător ridicat, îi dădeau bunicii sfaturi, în românește și în nemțește. […] Tia descifrase în întregime numai unul, scris cu ață roșie: O femeie cuminte umple casa cu puțin. Dar nu înțelegea nimic din vorbele astea.” Tia se „plimbă […] prin casă, ca pe Calea Victoriei, cum zicea Dinu. Câte lucruri mai aveau ei în casa lor! În afară de cele care se vedeau, bineînțeles! Dintotdeauna, tata îi atrăsese atenția că în jurul ei, în afara lucrurilor vizibile, există încă multe altele, care nu se-arată privirilor oricui. Și‑n afara lucrurilor care se înțeleg dintr-odată, mai sunt și cele care se pricep mai târziu. Ori ți le explică cineva, ori le rumegi singur o vreme și, deodată, Evrika! Așa spusese un savant în vechime, descoperind un principiu. Din cele care aveau să fie înțelese mult mai târziu de Tia, deși savantul le inventase sau le descoperise mai devreme. Aoleu!”

Tiei îi plăcuse atât de mult Evrika încât pe sora ei, Eva, pe care atunci când era mică o striga prin casă Evica, a rebotezat-o Evrika, mai adăugând acolo, de la ea, un mic sunet.

Odată, Tia răspunde chiar ea la telefonul care suna fără ca nimeni altul să se sinchisească. Este chiar tatăl ei cu care poartă o conversație dulce și copilăroasă, dar serioasă. Îi plăcea să stea de vorbă ore întregi cu fratele ei, Dinu, mai apropiat de vârstă de ea, și cu tatăl lor, în biroul lui din același bloc de pe lângă un mare bulevard din capitală.

Dar acum, mama ei nu este acasă. Nu știe unde și când plecase. O caută peste tot. Căutările Tiei prin toată casa sunt motive pentru ea să-și aducă aminte lucruri din frageda ei copilărie.

În „Răsărit pe Dunăre”, Tera, o elevă care tocmai a trecut în clasa a X-a, se îmbarcă într-un vaporaș pe o croazieră pe Dunăre, de la Giurgiu spre Tulcea. Este o excursie pe care o primește ca premiu „pentru activitatea susținută la cercul literar de la Palatul Pionierilor, pentru poeziile ei.” Este întovărășită de vreo sută de elevi din București, Cluj și Iași, premiați cu toții pentru meritele lor strălucite.

Există și o excepție: una dintre fete, din Cluj, nu venise pentru că fusese premiată pentru ceva, ci pentru că făcuse o faptă de vitejie, povestind cu toate amănuntele cum a salvat viața unei colege.

Obosită, eleva urcă pe punte, închide ochii și își rememorează viața alături de fratele ei mai mic cu doi ani, alături de mama grijulie și tatăl bolnav. Viața Terei și a celor dragi se schimbă din cauza bolii tatălui ei.

Una dintre plăcerile ei pe această navă a fost să privească, împreună cu o altă fată, răsăritul soarelui, un moment ce și-l dorise cu ardoare de mult timp.

Silvia, 23 de ani, este în pragul nașterii. O „Naștere ușoară” (titlul nuvelei), o cataloghează alții, numai ea nu. Antonel, soțul ei, este un om simplu, de la țară, electrician, un om bun și muncitor. „Adevărul era că Antonel făcea bani bunicei ca electrician. Chiar dacă nu destui, mai mulți decât aveau vecinii. În plus, repara orice. Da’ absolut orice. Așa, în afară de meseria lui. Aragaze, frigidere, râșnițe de cafea, prize, lustre, radiouri chiar. La televizoare nu se băgase încă, dar se pregătea.”

Tânăra are un moment în care se simte ciudat pentru că nu este entuziasmată pentru copilul abia născut, luat deocamdată de lângă ea, în salonul special pentru noi născuți. Gândurile-i fug departe. Își aduce aminte de vizita în casa nașilor lor, unde a văzut lucruri scumpe și deosebite, unele făcute de mână chiar de nașă.

La spital, chiar după naștere, primește flori frumoase de la soțul ei, prilej cu care-și continuă derularea viselor cu ochii deschiși, aducându-și aminte cum a lucrat și ea la o florărie pe vremuri.

Își aduce aminte, de asemenea, de umorul momentului în care au plecat spre spital pentru ca ea să nască. Prea agitați, luaseră tramvaiul 26 în sens opus, ceea ce le-ar fi întârziat călătoria cu o oră și ceva. A trebuit să coboare și să-l ia în sens invers.

Firul gândurilor ei este întrerupt de o femeie care intră în salonul ei, urlând și plângându-se pentru tratamentul ce i s-a acordat. De acolo gândurile se schimbă. Discută cu colegele de salon. Iar, la un moment dat, o infirmieră, care deși nu vrea, pune paie pe foc agitând spiritele și mai mult.

În nuvela „Ochii, mâna și lumina zilei”, o tânără pe nume Adina, restauratoare la un muzeu, necăsătorită, locuind singură într-un apartament de bloc, este în momentele imediate după trezire în dimineața zilei în care împlinește 29 de ani.

Zgomotele diurne ale străzii, ale ciripitului păsărilor și ale unui robinet care picură, îi aduc aminte de ipostaze din viața ei. Este ziua ei de naștere. Își dorește să fie sunată la telefon pentru a fi felicitată. Este prea devreme încă, dar telefoanele vor urma, știe asta.

Sunt destule momente în care Adina își aduce aminte de momente din viața ei. De exemplu, ne spune că îi place mult să picteze, dar de vreo trei ani nu o mai face. Își continuă însă cu pasiune meseria, restauratoare de opere de artă, o meserie care este o muncă „de creație pură”, care cere „fantezie, inspirație, energie, talent, dăruire, […] concentrare, răbdare infinită”. Și nu e numai artă, este și chimie, fizică, magie, toate acestea având loc în laboratoarele muzeului unde lucrează.

În nuvela „Roman de vacanță”, doamna Adela Nicolau, de 40 de ani, este în vizită în satul natal al soțului ei, domnul Nicolau. Domnul Nicolau scrie o carte de ani buni, dar nu prea are spor decât în lunile vacanței de vară, atunci când trebuie să se retragă la țară.

„De nouăsprezece ani, de când se căsătoriseră, vara, în concediu, el scria la cartea lui. La București, nu-și găsea niciodată timp. Numai în vacanțe. Așa încât ea trebuia să-ți facă singură programul, să-l lase pe el în pace, să-i creeze condiții. Se resemnase femeia. Asta le era soarta. Ea pornea încotro vedea cu ochii. Se plimba, se întorcea, pleca iar. La început, de una singură. Pe urmă, cu primul băiețel. Mai târziu, cu amândoi.”

Viața la țară are un farmec aparte: mâncărurile și prepararea lor – un exemplu este pâinea coaptă pe foaie de varză –, lucratul pe câmp – la scos de cartofi, de exemplu –, apoi mersul la biserică, îngrijirea animalelor, o întâmplare nefericită la munca câmpului, sunt toate povestite cu pasiune de doamna Nicolau. Un loc special în sufletul ei îl prezintă limba: „Vorbeau domol o limbă curată și cântată, mai ales ritmul i se părea Adelei vechi și sortit pieirii, nu-l mai puteai auzi la cei tineri.” În plus, Adela este fericită pentru „cât de bine le făcea copiilor cura asta de Ardeal! Baia de vorbe, de imagini și de povești, laptele gras, cartoful mustos, roșiile rupte de pe vrej, borșul copt la soare, cașul uriaș, din care tăiau felii ovale, drumul la stână, fețele îngropate în blănițele mieilor speriați, somnul pe lebedeiele (cearșafuri, n.m.) cu ruje (bandă de pânză ornamentală, n.m.) și pui, apa scoasă din fântânile adânci, de deal.” Este, de asemenea, fascinantă discuția despre cărțile vechi de sute de ani ale preotului satului.

Eroina nuvelei care dă titlul acestei cărți – Odihnește-te unde noapte te-a prins – are peste 70 de ani. Este luna mai și este o zi prea caldă pentru această lună. Femeia se luptă să care o sacoșă, merge spre casă, se oprește des, pe câte o bancă uneori. Și, pentru că nu are cu cine schimba o vorbă, își rememorează perioade din viața ei. Are o plăcere în a-și aminti viața. „Singură, zile și nopți întregi. De nouă ani de zile, singură. Și atunci, plăcut era să te gândești la cum a fost viața ta. Dar nu așa, haotic, după cum cine știe ce capriciu, cine știe ce miros, cine știe ce gust scotea la iveală o amintire sau alta. Nu. Ea găsise un sistem foarte bun de organizare. Cronologia. Era, să zicem, de Anul Nou. Sistematic, ea trecea în revistă amintirile de Anul Nou.”

În anii primului război mondial, eroina noastră, Lica, zisă și Inge, face parte din rezistență. Este arestată și apoi închisă. Acea perioadă a fost foarte grea. Își aduce aminte de prima ei căsătorie, cu Roni, un om care o trata rău. Fetița lor, după arestarea amândurora, rămâne la mama ei. Părinții ei s-au purtat normal cu ea, deși era însărcinată, cu un copil din flori, născut în închisoare. Își aduce aminte de acele prime zile de după arestare. Un medic militar îi spune cu răutate: „Vei naște la închisoare!”. Îi este rău de multe ori. Un episod deosebit de greu este atunci când, însărcinată fiind, are poftă văzând două „tovarășe” – colege de detenție – mâncând ceva deosebit. Dar pentru că era privită ca o privilegiată de una dintre ele, din cauză că era gravidă, nu cere nici măcar o bucățică din salamul de Sibiu pe care-l ronțăiau cele două trecând pe coridorul dintre celule.

Apoi se îndrăgostește de Mișu, cu care se căsătorește mai târziu și pe care l-a adulat. Acum însă, a rămas singură de ani buni.

Nuvela „Baba și mitraliera” o are ca personaj principal pe Saveta, în vârstă de 92 de ani, și despre care scriitoarea Victoria Dragu Dimitriu ne spune: „urâte i se mai făcuseră mâinile, dar tot mai putea lucra cu ele. Tot ce era de făcut, cu mâinile ei făcea.” Muncise mult la viața ei, dar acum obosea din ce în ce mai repede.

Soțul ei, Sabin, e cu doi ani mai tânăr, are 90 de ani. Cresc un porc, găini, dar Saveta se gândește că anul acesta este ultimul când vor mai putea ține animale și păsări în curtea lor. Nu mai are putere să smulgă buruieni ca să dea de mâncare bietelor vietăți. Puterile i se diminuează pe zi ce trece.

Ca și celelalte eroine din Odihnește-te unde noapte te-a prins, Saveta își rememorează viața. De exemplu, cu doi ani în urmă, când împlinea 90 de ani, avusese musafiri: copii, nurori și nepoți. Pentru ca să o cruțe, musafirii se ocupă de cele necesare iar pe ea o trimit într-o cameră. Nu poate sta prea mult singură acolo, așa că iese în curte unde vede că au dispărut niște flori. Se ia de musafiri și află că cineva le-a tăiat. Îi determină să le aducă înapoi și să le replanteze. Supărată, intră din nou într-o cameră. Iar acolo, cu televizorul mergând, începe să cânte. „Stând și gândindu-se cum avea ea nouăzeci de ai (ani, n.m.) și cum trăise luptându-se ba cu pământul, ba cu Sabin, ba cu durerea pentru Emiluț, se trezise că despre ea doinește. Chiar despre ea. Și pusese tot în cântecul acesta. Pe copiii de pe pământ și pe cel de sub pământ. Și cum i se dusese puterea se plângea, și cum de trei ori mai mult a plâns, în viață, decât a râs.”

Când vreți, ca și mine, să scăpați de tumultul momentului și să vă aciuați în amintiri frumoase, ale altora, dar care vă vor inspira și pe voi, vă recomand, dragi cititori, să vă alintați cu Odihnește-te unde noapte te-a prins de Victoria Dragu Dimitriu.

Cartea se poate achiziționa de la Librăria Coresi și o recomand cu drag:

https://www.librariacoresi.ro/shop?&search=Victoria+Dragu+Dimitriu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s