Bula de sticlă

Tuturor celor puternici,

celor care au trecut și continuă să treacă peste greutăți,

celor care au puterea să meargă mai departe.

Am crezut mereu că îmi place natura, că îmi plac oamenii, că îmi place mediul înconjurător, că îmi place ceea ce e bine și ceea ce e frumos.

Cu cel puțin una dintre plăcerile mele m-am înșelat. Și am fost lovit. Și m-a durut tare de tot. Și am început să strig: „Lăsați-mă-n pace”. Dar n-am fost auzit și deci n-am fost lăsat în pace. Am continuat să fiu lovit.

Am vrut să fug. Dar unde? N-am avut unde să fug. Și-atunci am făcut altceva: m-am închis într-o bulă de sticlă, acolo unde am crezut că voi fi ferit de tot ce e rău.

La început am crezut că mi-am rezolvat problema. Din bula mea de sticlă, perfect transparentă, puteam vedea foarte bine tot ce era dincolo de ea, tot ce era în afară. Puteam vedea tot ce se întâmplă, tot ce mișcă. Avantajul era că nimeni și nimic nu mă mai putea atinge. Bula mea de sticlă părea o barieră magică ce mă apăra de tot răul exterior.

Nu auzeam nici măcar un zgomot din exterior. Trăiam în „zgomotul” meu propriu, care de multe ori era pur și simplu doar o melodie ce-mi ungea sufletul. Uneori ascultam melodia de dimineață până seara, de luni până duminică, săptămână după săptămână. Practic tot timpul.

Din bula mea de sticlă, bineînțeles, nici nu puteam fi auzit. Puteam fi cel mult văzut, dar nu auzit. Era, credeam eu, și acesta un avantaj pentru că de multe ori ceea ce spui, chiar dacă e adevărat, doare și face rău. Sau dacă vorbești sau cânți de unul singur, lumea te crede nebun. Poate chiar eram nebun, dar îmi plăcea să cânt și să vorbesc singur.

Începusem să fiu fericit în bula mea de sticlă. Era doar a mea. Era microuniversul meu. Mă simțeam bine. Rănile începeau să se vindece. Vedeam Soarele, eram încălzit de El, eram avantajat că niciodată nu eram plouat sau nins. Soarele mă lumina și mă încălzea, ca orice Soare drăguț care-și face datoria.

Dar lumea e inventivă, ca să nu spun mai mult. S-au gândit la o simplă lupă. Nu, nu au inventat lupa. Lupa a fost inventată demult de tot. Se spune că, acum două mii de ani, grecii și romanii au folosit un vas de sticlă ce-l umpleau cu apă pentru a mări obiecte. Apoi primele lupe de sticlă au apărut prin anul 1000, era noastră. Așadar ei, ei nu au inventat lupa. Ei doar au descoperit că o pot folosi.

Astfel, în zilele cu soare puternic, zile ce trebuiau să fie cele mai frumoase, luminate și plăcute, am început să simt arsuri. Arsuri pe care nu le-am mai simțit niciodată înainte, nici în cele mai călduroase zile de vară. Erau mici arsuri parcă făcute cu vârful unui ac înroșit. Dar de unde ac? Nu erau făcute cu nici un ac pentru că nu era nimeni în bula mea de sticlă care m-ar fi putut atinge. Nu, cee ce am aflat că se întâmpla de fapt era că Soarele era focalizat prin intermediul unor lupe, direct pe pielea mea, în mici raze ca un laser puternic provocându-mi arsuri minuscule dar foarte dureroase. Și mă durea. Și urlam de durere. Dar, din interiorul bulei mele de sticlă nimeni nu mă auzea. Așa cum eu nu-i auzeam pe ei, nici ei nu mă auzeau pe mine urlând de durere. Dar sufeream pentru că arsurile dureau rău de tot.

Nu puteam face nimic. Iar ei? Ei se bucurau, se distrau văzând gesturile mele, lacrimile mele de durere, fuga mea de colo-colo în încercarea de a scăpa de fasciculele dureroase. Toate acestea lor le produceau o mare plăcere. Urlam din nou din răsputeri: „Lăsați-mă-n pace”. Dar ei nu mă auzeau nici acum. Că am fost în afara bulei, că eram acum în bulă, degeaba, strigătele mele nu erau auzite niciodată. Ei mă vedeau doar cu brațele ridicate spre cer, cu fața tumefiată de durere și se distrau.

Mi-a venit apoi o idee. Să acopăr bula mea pe dinăuntru cu un strat protector. Un material special care pe mine mă lasă să văd în afară, dar lor nu le mai permite să mă vadă. Astfel am crezut că scap. Din nou. Nici vorbă. Ei au continuat folosirea lupelor. Chiar au crescut numărul lor. Lupe mai multe și mai puternice. Și deși fugeam pe unde apucam în interiorul bulei mele, fascicolele lor tot mai multe și mai puternice continuau să mă atingă și deci să mă ardă. Iar durerea a devenit tot mai mare.

Totuși am obținut ceva. Măcar acum ei nu mă mai văd. Măcar acum ei nu mai știu nimic de mine. Nu știu nici dacă mai sunt întreg sau nu. Nu știu dacă am inventat ceva care să mă apere de arsurile provocate de ei. Nu mai știu nimic de mine… Măcar atâta satisfacție am obținut. Chiar dacă rănile continuă să mă ardă și să mă doară și, cred eu, mă vor durea toată viața. Pentru că nu se vor vindeca niciodată.



Ca și Speranța, acesta este un text pe care pe cât de repede l-am scris pe atât de repede am vrut să-l arunc la coș. Dar eu nu prea arunc texte ci le țin și apoi, uneori, le împărtășesc. Dacă veți spune că sunt nebun, vă voi crede și nu mă voi supăra pe voi. Vă voi spune numai că se pare că mai am idei din astea nebunești.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s