Bula de sticlă

Tuturor celor puternici,

celor care au trecut și continuă să treacă peste greutăți,

celor care au puterea să meargă mai departe.

Am crezut mereu că îmi place natura, că îmi plac oamenii, că îmi place mediul înconjurător, că îmi place ceea ce e bine și ceea ce e frumos.

Cu cel puțin una dintre plăcerile mele m-am înșelat. Și am fost lovit. Și m-a durut tare de tot. Și am început să strig: “Lăsați-mă-n pace”. Dar n-am fost auzit, deci n-am fost lăsat în pace. Am continuat să fiu lovit.

Am vrut să fug. Dar unde? N-am avut unde să fug. Și-atunci am făcut altceva: m-am închis într-o bulă de sticlă, acolo unde am crezut că voi fi ferit de tot ceea ce e rău.

La început, am crezut că mi-am rezolvat problema. Din bula mea de sticlă, perfect transparentă, puteam vedea foarte bine tot ce era dincolo de ea, tot ce era în afară. Puteam vedea tot ce se întâmplă, tot ce mișcă. Avantajul era că nimeni și nimic nu mă mai putea atinge. Bula mea de sticlă părea o barieră magică ce mă apăra de tot răul de dincolo de ea.

Nu auzeam nici măcar un zgomot din exterior. Trăiam în “zgomotul” meu propriu, care, de multe ori, era, pur și simplu, doar o melodie ce-mi ungea sufletul. Uneori ascultam melodia de dimineața până seara, de luni până duminică, săptămână după săptămână.

Din bula mea de sticlă, bineînțeles, nici nu puteam fi auzit. Puteam fi cel mult văzut, dar nu auzit. Era, credeam eu, și acesta un avantaj pentru că de multe ori ceea ce spui, chiar dacă e adevărat, poate durea și face rău. Sau, dacă vorbești sau cânți de unul singur, lumea te crede nebun. Poate chiar eram nebun, dar îmi plăcea să cânt și să vorbesc singur.

Începusem să fiu fericit în bula mea de sticlă. Era doar a mea. Era microuniversul meu. Mă simțeam bine. Rănile începeau să se vindece. Vedeam Soarele, eram încălzit de El, eram avantajat că niciodată nu eram plouat sau nins. Soarele mă lumina și mă încălzea, ca orice Soare drăguț care-și face datoria.

Dar lumea e inventivă, ca să nu spun mai mult. S-au gândit la o simplă lupă. Nu, nu au inventat lupa. Lupa a fost inventată cu mult timp înainte. Se spune că acum două mii de ani, grecii și romanii au folosit un vas de sticlă ce-l umpleau cu apă pentru a mări obiecte. Mult mai târziu, primele lupe de sticlă au apărut prin anul o mie din era noastră. Așadar nu ei au inventat lupa. Ei doar au descoperit că o pot folosi.

Astfel, în zilele cu soare puternic, zile ce trebuiau să fie cele mai frumoase, luminate și plăcute, am început să simt arsuri. Arsuri pe care nu le-am mai simțit niciodată înainte, nici în cele mai călduroase zile de vară. Erau mici arsuri făcute parcă cu vârful unui ac înroșit. Dar de unde ac? Nu erau făcute cu niciun ac pentru că nu era nimeni, în bula mea de sticlă, care m-ar fi putut atinge. Nu, ceea ce am aflat că se întâmpla, de fapt, era că Soarele era focalizat, prin intermediul unor lupe, direct pe pielea mea, în mici raze, ca un laser puternic, provocându-mi arsuri minuscule dar foarte dureroase. Și mă durea. Și urlam de durere. Dar, din interiorul bulei mele de sticlă, nimeni nu mă auzea. Așa cum eu nu-i auzeam pe ei, nici ei nu mă auzeau pe mine urlând de durere. Dar sufeream pentru că arsurile mă dureau îngrozitor.

Nu puteam face nimic. Iar ei? Ei se bucurau și se distrau văzând gesturile mele, lacrimile mele de durere, fuga mea de colo-colo în încercarea de a scăpa de fasciculele dureroase. Toate acestea lor le produceau o mare plăcere. Urlam din nou din răsputeri: “Lăsați-mă-n pace”. Dar ei nu mă auzeau nici acum. Că am fost în afara bulei, că eram acum în bulă, degeaba, strigătele mele nu erau auzite niciodată. Ei doar mă vedeau – cu brațele ridicate spre cer, cu fața tumefiată de durere –, și se distrau.

Mi-a venit apoi o idee. Să acopăr bula mea, pe dinăuntru, cu un strat protector. Un material special care pe mine mă lăsa să văd în afară, dar lor nu le mai permitea să mă vadă. Astfel, am crezut că scap. Din nou. Nici vorbă. Ei au continuat folosirea lupelor. Chiar au crescut numărul lor. Lupe mai multe și mai puternice. Și, deși fugeam pe unde apucam în interiorul bulei mele, fascicolele lor tot mai multe și mai puternice continuau să mă atingă, deci să mă ardă. Iar durerea a devenit tot mai mare.

Totuși am obținut ceva. Măcar acum ei nu mă mai văd. Măcar acum ei nu mai știu nimic de mine. Nu știu nici dacă mai sunt întreg sau nu. Nu știu dacă am inventat ceva care să mă apere de arsurile provocate de ei. Nu mai știu nimic de mine… Măcar atâta satisfacție am obținut. Chiar dacă rănile continuă să mă ardă și să mă doară și, cred eu, mă vor durea toată viața. Pentru că nu se vor vindeca niciodată.



Ca și Speranța, acesta este un text pe care pe cât de repede l-am scris pe atât de repede am vrut să-l arunc la coș. Dar eu nu prea arunc texte ci le țin și apoi, uneori, le împărtășesc. Dacă veți spune că sunt nebun, vă voi crede și nu mă voi supăra pe voi. Vă voi spune numai că se pare că mai am idei din astea nebunești.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s