O carte

Părerea mea e că în orice facem în viață și, implicit, în orice scriem, suntem măcar puțin influențați de exterior, de ceea ce am trăit înainte, de ceea ce am văzut, simțit și/sau citit.

Eu cel puțin așa sunt. Nu cred că asta înseamnă că plagiem. Dar așa cum, „am citit undeva” (un tic verbal și scris ce-l tot folosesc deși nu e prea corect să nu precizez sursa), se pare că nu putem trăi fără măcar puțin zgomot de fond în jurul nostru (chiar și când dormim trebuie să auzim măcar un minimum de sunete, altfel cică mintea ne-ar lua-o razna), așa cred eu că nu putem să nu fim influențați măcar cât de puțin de exterior. Altfel ar însemna că inventăm totul. Ceea ce e imposibil.

Așa și eu. Recunosc că tot ce scriu nu este pură imaginație ci este bazat, măcar o fărâmă, pe ce am trăit, pe ce am citit, sau pe amândouă.

Am scris introducerea de mai sus pentru că poate voi mai scrie pe viitor, uneori, influențat de o carte pe care am citit-o nu de mult. O carte pentru care-i mulțumesc, și pe această cale, Ancăi.

Recunosc că am folosit des expresia „am citit undeva” din două motive: primul, pentru că am uitat pur și simplu unde am citit și mi-e greu să regăsesc articolul pe internet sau pagina dintr-o carte anume; iar al doilea motiv este pentru că uneori m-am abținut să precizez sursele mele întrebându-mă, așa cum am făcut-o toată viața (ceea ce este o greșeală – mi se spune tot mai des) că „oare ce va spune lumea?” văzând ce citesc, cu ce mă ocup, cu cine simpatizez (de parcă dacă aș citi ceva anume chiar înseamnă că simpatizez cu autorul sau sunt de acord cu ceea ce scrie el)? Mereu am avut această chestie în cap: „oare ce va spune lumea?”. Ceea ce aș dori să mă opresc să mai fac.

De aceea voi preciza acum exact la ce carte mă refer când spun că poate mă va influența să mai scriu și alte bazaconii de-ale mele. Este vorba de cartea „Despre frumusețea uitată a vieții” de Andrei Pleșu. Este o culegere de articole scrise de el în presă de-a lungul timpului. Nu există capitole mai lungi de 4-5 pagini deoarece toate sunt de fapt articole de presă și știm că acestea din urmă au o limită de cuvinte sau caractere pentru ca să încapă în edițiile tipărite.

Așa cum nu mă interesează sau influențează culoarea pielii unui om, etnia lui, cu cine votează, dacă mănâncă sau nu carne, dacă e gras sau slab, dacă e frumos sau urât, sau alte asemenea lucruri ce țin de alegerea lui, de personalitatea lui sau pur și simplu de trăsăturile cu care s-a născut, așa afirm că nu mă interesează cu cine simpatizează, de partea cui este sau ce-i place sau nu-i place lui Andrei Pleșu. Dacă am citit cartea lui nu înseamnă că sunt de acord cu tot ce scrie. Nu. Așa ca multe alte lecturi ale mele, cartea lui este doar o sursă de inspirație la meditație, la o gândire poate mai aprofundată a realității ce o trăim. Așa simt eu.

Este o carte pe care după ce am citit-o o dată îmi doresc să o recitesc. Sentimentul acesta îl am cam cu toate cărțile ce le-am citit în ultimii ani. E interesant sau poate e explicabil. În loc să vreau să citesc ceva nou, îmi doresc să recitesc ceva ce am mai citit. Desigur că unele le prefer mai mult decât altele, dar asta cred că e normal. Toți avem ceva ce ne place mai mult decât altceva.

Este o carte pe care mi-aș dori s-o recitesc așa: în fiecare zi numai câte un articol din cele 89 ce compun cartea pe care o am eu (ediția a III-a). Să recitesc acel articol de două, de trei de patru ori, sau de câte ori îmi va fi nevoie până să-l înțeleg cât mai bine.

Este o carte care uneori se citește greu. Unele articole sunt peste nivelul meu de înțelegere. Va trebui ca data viitoare să o citesc cu un dicționar la îndemână pentru ca să înțeleg toate cuvintele, unele dintre care nu le-am auzit în viața mea.

Este o carte din care, pe lângă faptul că te pune pe gânduri, se poate și învăța. Anumite articole sunt foarte ușor de citit și au un mesaj uneori direct, alteori mai sublim, dar un mesaj ce se poate înțelege de un om simplu ca mine.

Este o carte căreia nu-i fac reclamă. Nu pot să spun nici că o recomand dar nici că nu o recomand cuiva. Nu. Pur și simplu este o carte pe care am avut norocul s-o primesc de la Anca, pe care am avut prilejul s-o citesc, din care am avut de învățat și care mă va inspira, probabil, în măcar una din scrierile viitoare.

P.S. Observați stilul din ultimele 5 fraze? Toate încep cu „Este o carte…”. Este un stil de a scrie ce l-am văzut în ultimii ani și care nu pot spune că-mi place. Dar îl folosesc văd, și eu, fără să vreau. A repeta același lucru ca să subliniezi ceva anume, parcă dorind să tot spui ceva până intră în subconștientul cititorului, încercând, speri tu, cel ce scrii, să-l faci pe cititor chiar să creadă până la urmă ceea ce scrii. Este poate ca o știre care repetată de multe ori, chiar dacă este neadevărată, îl face pe cititor s-o creadă. Este un stil ce l-am folosit aici. Sper că astfel de stiluri nu se pun la plagieri, dar oricum, nu mă simt prea bine din cauza că l-am folosit. Nu-mi place ideea de a repeta ceva în speranța de a convinge pe cineva de ceea ce scriu. Încerc să n-o mai fac pe viitor. Nu vreau să conving pe nimeni, nimic. Poate, cel mult, încerc să mă conving pe mine de anumite lucruri.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s